Se apropie cu pași vertiginoși aniversarea zilei de naștere a Melaniei, săraca fată bogată care nicicând nu o să descopere că lumea are metodele ei de a-i zdrobi pe oameni. Nu am nici cea mai vagă idee legată de ce aș putea să-i dăruiesc. În ceea ce ține de preferințele Melaniei, căile de acces către acestea sunt toate închise pentru mine și nu îmi fac iluzii că aș putea fi inspirată de ceva în alegerea potrivită.
Mi-ar plăcea să-i dăruiesc ceva care să păstreze un suflu al prieteniei noastre tot așa cum scoica păstrează mereu suflul mării, ceva pentru atunci când eu voi fi plecat definitiv acasă. Știu că ea adoră incontestabil vacanțele, concertele de calitate, mașinile, motocicletele și bicicletele superperformante. Pe acestea însă și le autofinanțează, pentru că își permite excese și excentricități inaccesibile multora.
Anul trecut de aniversarea ei, am hotărât să-i dăruiesc o pictură lucrată de mine. Toate bune, dar ce Dumnezeu să reprezinte tabloul respectiv a fost o veritabilă dilemă, pentru că Melanie este un om… diferit, ca să spun așa, cu niște convingeri de nestrămutat, venite de te-miri-unde, căci nu a avut parte de epuizările de după lupta cu Viața Adevărată.
Eu și Melanie – două ființe total opuse, legate de lucruri insuportabile în polaritatea lor, în separarea lor ireconciliabilă, două străine care s-au întâlnit sub semnul hazardului.
Eu înțeleg cognitiv felul de a fi al Melaniei și m-am tot uitat prin casa ei, doar-doar găsesc ceva care să mă inspire, în așa fel încât lucrarea mea să îi atingă sensibilitățile surprinzător de diverse ale sufletului ei. Un halou de satisfacție a apărut în jurul capului meu atunci când niște maci, superb semănați pe perdeaua ei de mătase din dormitorul decorat în alb și roșu, au proclamat revelația mea.
O perdea de mătase stropită cu maci de diferite mărimi, în nuanțe strălucitoare, în străluciri de foc. Macii cu eterna lor însângerare, răni nepansate ale sufletului mutilat de singurătate și totuși plin de speranțe al Melaniei, au fost parcă aleși să facă parte din decorul dormitorului pentru că simbolizează dragostea și sunt semnul fertilității. Oamenilor le plac irezistibil și întotdeauna cel mai mult lucrurile cu care se identifică cel mai tare.
Dacă situația ar fi permis să-mi dau frâu liber imaginației, tabloul purtător de emoție te-ar fi cufundat impredictibil în abisul unui superb, românesc câmp cu maci în care ai fi putut să te pierzi. Macii însă trebuiau fidel executați, aidoma celor care în roșu intens își strigau speranțele din mătasea perdelei.
De obicei, înainte să dăruiesc o pictură, îi fac o fotografie care să-mi rămână pentru o analiză ulterioară, deoarece mai târziu o privesc cu alți ochi. Dacă atunci când o dăruiesc simt că nu este terminată sută la sută, dar îmi spun „ajunge, căci altfel trece evenimentul”, ulterior descopăr că aș mai fi avut mult de lucru la ea. Nu am avut niciodată senzația că lucrarea mea nu ar mai avea nevoie de un brushstroke măcar ori vernisul de o mică îmbunătățire.
Am tot pus nuanțe, tușe de un roșu sângeriu și portocaliu strălucitor, până în ultima clipă și am uitat să fotografiez tabloul. De atunci, de fiecare dată când merg la ea, mă tot uit prin casă , îmi arunc câte o privire care caută tabloul dăruit.
Îmi doresc să-l văd măcar o dată, dar se pare că am avut o inspirație profund greșită în alegerea cadoului, căci în ingratitudinea ei, acesta ori a fost dezamăgitor aruncat la gunoi ori o fi găsit o insolentă modalitate de a scăpa de el dăruindu-l, la rândul ei, altcuiva.
Mă amăgesc cu speranța, temperată în același timp de scepticism, că acesta a fost măcar integrat în decorul biroului de la locul ei de muncă, cu șanse – cred eu – de a intra în concurență, monopolizând spațiul în același timp.
Experiența de la ultima aniversare a Melaniei m-a înțelepțit și totuși mă întreb ce aș putea să îi dăruiesc anul acesta Melaniei, cu ocazia aniversării ce stă să bată la ușă?! Nu am nici cea mai vagă idee.
Cred totuși că nu dau greș cu un simplu, nemțesc „Alles Gute zum Geburtstag!” aglutinat unui buchet de flori, fără să îmi mai investesc speranțele că voi ajunge la un rezultat tangibil, că voi fi eu cea care va încălzi cât de cât răceala teutonică a sângelui ei german.
Guest post by Silvia Cuzum
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
