– continuare de aici –
Eram furioasă! Cum își permite spălăcitul acela să-mi bată mie în fereastră, la trei dimineața? Cine știe unde locuiesc eu, în afară de actualul șef şi fostul meu soț? Nimeni! Totuși, ceva nu se leagă. Posibil să-i fi spus agentul imobiliar fostului șef unde locuiesc, fiind amândoi italieni.
Iar acesta s-a gândit să-mi facă vreo surpriză sau să vadă cum reacționez? A vrut să se răzbune că am plecat să lucrez la concurență sau avea vreo poliță de plătit spălăcitului şi s-a gândit că, poate, o să-l las eu fără dinți… După vreo două ore de pus bucățelele de Puzzle unele lângă altele, nu-mi ieșea nimic, așa că am decis să-l sun pe fostul șef şi să cer niște lămuriri, așa matinale, la cinci dimineața.
– Ciao Gianni!
– Ciao! Ma… tutto a posto?
– Păi, nu prea, dacă te sun la ora aceasta? Tu știi unde locuiesc eu?
– Nu.
– Poți să-mi spui cum îl cheamă pe blondul acela care vine foarte des să mănânce, cu papagalul tău de avocat?
– Care avocat?, întreabă el încă adormit.
– Avocatul tău, Păcăliciul, avocatul cauzelor pierdute, cel care vine mereu cu măscăriciul blond, acela care își dă veșnic cu grebla prin păr şi are aerul savant de atotștiutor. Este partenerul lui de cancelarie?
– A, noooo! Acum știu… E contabilul lui. Dar ce s-a întâmplat?
– Îți povestesc altă dată, acum vreau doar numele, numărul de telefon şi adresa.
Mi-a dat numele contabilului şi telefonul avocatului.
Deja nu mai aveam răbdare. Am plecat la hotel să pregătesc micul dejun şi, între timp, am căutat adresa şi numărul de telefon al renumitului contabil, în pagini galbene.
Biroul se deschidea peste două ore.
La ora opt punct, am sunat. Mi-a răspuns secretara. Mi-am luat o voce de piți şi m-am pisicit, cum m-am priceput mai bine:
– Halloooo! Aş dori să vorbesc cu Jooooschka!
– Cu cine doriți?, întreabă secretara cam neîncrezătoare.
– Cu Joschkaa. (mă pisicesc eu din nou).
– Dar cine sunteți, cum vă numiți? întreabă secretara, destul de nedumerită.
– Aaa, spuneți-i că sunt Eu, eu Pollly-dolly de azi-noapte, știe el..!, zic eu, repetând scena din urmă cu câteva ore, de la fereastra mea, dar acum îmi dădeam eu părul pe spate, făcând pe Alfonso din Disco!
sursa foto: Kakitori.Com
În câteva secunde, l-am avut pe Joschka la aparat, care se numea Johannis …tra-la-la, care nu-şi mai amintea nimic de noaptea trecută, căruia îi părea nespus de rău că m-a deranjat, promițându-mi că n-o să se mai repete şi jurând că nu știe absolut nimic-nimic, nici pe unde a umblat şi nici de ce, pentru că i s-a rupt filmul. Ar dori totuși să mă cunoască şi să-şi ceară scuze personal. Nu i-am spus că ne cunoaștem şi că nu pot să-l sufăr, dar l-am avertizat foarte serios că dacă îi mai văd vreodată mecla pe la fereastra mea, va trebui să suporte consecințele. Părea că regretă sincer, așa că am încheiat convorbirea civilizat şi am încercat apoi să mă concentrez la job şi să uit incidentul.
Peste câteva ore, ajungând acasă, nu mică mi-a fost mirarea când, la ușă sună un curier, cu un mare buchet de flori, însoțite de o scrisorică în care Matrafoxatul își cerea scuze, spera că nu s-a comportat inadecvat și mă ruga să primesc florile şi cartea lui de vizită.
Stăteam cu florile în brațe şi sunt convinsă că, dacă ar fi apărut în fața mea, l-aş fi sorcovit cu buchetul acela în cap, până ar fi căzut şi ultima petală… Apoi mi-am zis că, dragile de ele, nu au nicio vină, dar îmi era imposibil să țin în casă niște flori de la un individ care mă asigurase că habar nu are unde a fost, cine sunt… dar a știut să trimită curierul fix acolo unde i se rupsese filmul. Am luat deci buchetul şi l-am oferit unei doamne, care locuia câteva case mai departe şi care îmi era tare simpatică.
Peste câteva săptămâni, unul din colegii mei s-a trezit cu valizele la ușă. L-am sunat pe patronul casei să întreb dacă are apartamente libere. Mi-a zis să iau legatura cu Simone, vecina mea asiatică.
Organizez o întâlnire şi, de a doua zi, cine era vecinul meu? Adriano. Nu trec nici două zile de vecinătate, că mă trezesc într-o dimineață, pe la șapte, cu o sonerie insistentă.
Programul meu foarte încărcat, cu cele trei joburi, nu prea-mi permitea să mă trezesc zâmbind, după două ore de somn… Încerc să ignor, mă învârt de câteva ori, mă ascund sub pătura, îmi pun perna peste… Soneria insistă şi insistă. Cineva rămăsese înfipt cu degetul în ea… Îmi acopăr urechile, încerc să mă liniștesc, gândind că, până la urmă, va ceda şi se va duce dracului, indiferent cine şi ce l-a adus la ușa mea… Până la urmă, nu mai rezist, îmi pun ceva sumar pe mine, iau interfonul și urlu: „Cine dracu’ e acolo?”
Niciun răspuns, dar soneria nu se oprea. Smulg ușa din perete şi-n fața mea îl văd proptit pe colegul Adriano, în niște boxeri până la genunchi, cu un imprimeu floral, cu părul vâlvoi, cu ochii înroșiți de prea puțin somn (venisem împreună de la restaurant, pe la patru dimineața), cu bustul gol, arătând un piept vânjos de pui de Crevedia, mai mult concav decât convex, privindu-mă ca idiotul. Eu încep o avalanșa de invective în italiană, printre altele: „dacă o singură dată îți mai permiți să mă deranjezi, la șapte dimineața, îți tai biluțele, ți le introduc în partea dorsală, îți fac, îți dreg…ție şi…”
El, săracul, se uita la mine, neînțelegând pe unde mai respir şi, din când în când, încerca sa-mi spună: „Ma noooo, ascolta…!”
După câteva minute, se deschide şi ușa din față şi, în cadrul ei, apare o minune de bărbat, cum rar mi-a fost dat să văd…
– va urma –
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
