– continuarea de aici –
Așadar, vă povesteam cum gesticulam eu cu parul vâlvoi, furioasă ca o adevărată siciliană, făcându-l cu ou și cu oțet pe bietul meu coleg Adriano, care venea din Lecce, amenințându-l şi abia abținându-mă să nu-l calc în picioare, convinsă că el suna ca disperatul, tulburându-mi mie somnul dulce, când în fața mea se deschide ușa larg şi apare un tip de vreo treizeci de ani, de o frumusețe uluitoare, care ne-a învăluit cu privirea lui caldă și inteligentă. Radiind bucurie, exclamă:
– Buna ziua! Sunt încântat să aud vorbindu-se limba maternă!
Eu îmi strâng repede halatul de baie peste sânii care erau cam pe afară, dau o șuviță de par rebelă după ureche, încercând rapid să-mi revizuiesc freza, mă uit la Adriano jumătate nud, în chiloții lui cu floricele, mă uit și la minunea de bărbat înalt, musculos, cu părul negru mătăsos, numai inele, cu o gură superbă, dantura de un alb strălucitor, ochii mari, inteligenți, privire pătimașă… Îmi aduc aminte brusc ce trivialități am folosit în ultimele minute, în minunata lui limbă maternă şi simt cum sângele se urca în obraji și-mi invadează creierul.
Îmi este o rușine teribilă. Tipul îmi întinde mâna simplu, natural:
– Angelo mă numesc. Am venit pentru câteva luni la Universitatea din Bremen și mi-au repartizat apartamentul acesta. Mă bucur să vă cunosc!
– Felicia, bâigui eu fără să fiu prea încântată de modul în care ne-am cunoscut.
Colegul meu începe să-i explice de ce sunt eu furioasă şi să se jure că el nu a sunat.
Angelo îi ia apărarea, afirmând că și la el a sunat cineva insistent mai devreme.
Îmi cer scuze și mă retrag. Adriano îl invită la noi la restaurant, dacă are timp şi-i face plăcere, mai vorbesc câteva minute și apoi se face liniște.
La prânz, mă întâlnesc din nou cu Adriano la restaurant.
– Te-ai calmat, periculoaso? mă întreabă râzând.
– Stupido, cretino, știi că dorm puțin și nu-mi place să fiu deranjată.
– Știu, știu, dar nu eram eu, pe bune! Ceva nu e în ordine în casa aia, îți spun eu!
– Așa… eu locuiesc de trei ani acolo și nu am observat nimic ciudat, iar tu, expertul c*rului, ai alți senzori!
– Ei, da, dar când am semnat eu contractul la asiatica aia, erau urme de c*caină pe masă…
– Și? Ai început să lingi masa? Unde scrie că nu are voie fata să tragă pe nas?
– Da, carissima, dar apoi au venit și două tinere cu față de putane! (c*rve)
– Să nu-mi spui că ți-au făcut propuneri indecente… zic eu, râzând și necrezând o iotă.
– O să te convingi tu într-o zi că ceva nu e în ordine acolo! îmi prezice el cu aerul lui Nostradamus.
La puțin timp după această întâmplare, într-o noapte târzie, mă trezesc în niște urlete înspăimântătoare. Nu știu dacă ați văzut filmul Jane Eyre, când în noapte se aud așa cascade de râs, alternând cu plâns… Cam așa m-am trezit eu din somn. Am ascultat câteva minute, apoi m-am dat jos din pat, m-am îmbrăcat, am luat o sticlă de prosecco din frigider și am urcat până la ușa de la care se auzeau urletele. Am sunat îndelung. Nu eram furioasă, ci doar curioasă. Mi-a deschis Simone. Plângea. M-a invitat în casă. Focul ardea în șemineu. Era singură, plânsă, cu fața mânjită de farduri, rimelul îi curgea pe obraji, rujul era jumătate șters.
A adus două pahare în timp ce eu am desfăcut sticla…
– Ce ai? De ce plângi?
– O să mor, o să moooor! Se tânguia ea în germană, legănându-se cu tot corpul.
– De ce să mori, Simone? Ești încă tânără, iar cancerul se poate vindeca.
– Nu vreau să-mi cadă părul, nu vreau! repeta în neștire, plângând în hohote!
– Uite, dacă îți va cădea părul, îți cumpăr eu cea mai frumoasa perucă, la fel de frumoasă ca părul tău… Sau știi ce facem? Facem o perucă din părul tău, pe care o vei purta cât durează terapia.
– Nu vreau! Nu vreau să mor, nu vreau să-mi cadă părul!
– Hai să încercăm doar câteva ședințe! Sunt prietenă cu șefa clinicii de femei de la spitalul x. Poate nu e nevoie de terapie invazivă, ci doar de o intervenție chirurgicală.
Mă privește sceptic și mă întreabă:
– Și pe cine las aici, ihm?!
– Simone, viața ta e mai importantă ca orice! Închizi, dacă nu ai pe cine lăsa. Ce faci de fapt aici? Cu ce te ocupi?
Începe sa râdă, cu capul lăsat pe spate… Râde ca o apucată, arătându-și dantura impecabilă. Părul îi atârnă peste fotoliu până la podea…
Se oprește o clipa, mă privește, umple din nou paharele, ciocnim și începe din nou să râdă.
– Ce fac? Frau K… dumneavoastră nu știți ce fac? Și iar râde ca o apucată.
– Eu sunt cea mai mare c*rvă din orașul acesta. Înțelegeți Frau K? Eu sunt „die oberschlampe“! Eu sunt patroana celui mai nobil b*rdel din acest oraș nenorocit! Și râde, și plânge…
Aruncă paharul gol în orhideea de pe pervaz. Cioburile se împrăștie pe parchet, iar floarea stă frântă, atârnată, de ghiveci.
E patru dimineața. Am dormit mai puțin de o oră și peste două ore încep primul job. Mi-e o milă teribilă de femeia din fața mea.
– Mai ai ceva de băut? mă întreabă aproape rugător.
– Da. Cobor să mai aduc o sticlă.
– Las uşa deschisă, zice ea şi pleacă la baie.
Mă întorc peste câteva minute cu o altă sticlă de prosecco rece, în timp ce ea iese din baie, ridicându-şi pantalonii mulați pe mijlocul subțire de adolescentă.
Aduce pahare noi. S-a spălat pe față. Nu mai are urme de farduri, ci doar de oboseală şi o mare tristețe in privirea întunecată.
– Câți ani ai? întreb eu curioasă, nereușind să-i ghicesc vârsta.
– 53.
Nu-mi vine să cred. Arată superb.
– Mda! Zice legănându-şi trupul şi plângând încet.
O îmbrățișez, îi șterg lacrimile.
– Cât câștigi tu, draga mea, la macaronarii tai? întreabă ea brusc.
– Oficial, trei mii de mărci pe lună, dar mai am încă două joburi…
Nu apuc să termin şi începe să râdă din nou, în hohote.
– Trei mii? Trei mii?? Fetele mele câștigă, într-o noapte, trei mii, cu şampanie şi caviar!
Apoi mă privește din nou şi brusc mă învăluie, într-o privire scârbită:
– Te disprețuiesc, Frau K…. ! Te disprețuiesc! Le faci p*ța mare italienilor pentru trei mii pe lună, când fetele mele câștigă suma asta într-o zi, înțelegi?
Înțelegeam că femeia aceasta mă disprețuia, în timp ce eu o compătimeam. Ce situație absurdă!
– Simone, știi, câteodată întâlnesc clienții pe care îi cunosc de la restaurant, ieșind din casa aceasta, în care din greșeală locuiesc şi eu de vreo trei ani, și mă înfior de scârbă, aflând acum de ce veneau! Îmi pare rău pentru fetele tale, dar nici șampania, nici caviarul, nu cred că le face să uite că s-au vândut acestor bătrâni libidinoși!
– Ha?! Eronat Frau K! Total eronat! Să nu uiți niciodată: atâta timp cât un bărbat poate urca scările, este bărbat! Să nu uiți asta! Apoi a continuat:
Draga mea, eu m-am născut în Olanda. Tatăl meu a fost un nobil olandez, iar mama filipineză. Am trăit în lux, am avut o copilărie de vis până într-o zi când am rămas singură. Iubesc s*xul, iubesc luxul, iubesc șampania şi caviarul. Deci? Nu cunosc nicio meserie care să-mi ofere toate acestea. De douăzeci şi cinci de ani am cel mai nobil bordel….
Apoi printre hohote de râs:
– N-ai văzut că locuiai singură la parter? Plătesc zece mii de mărci pe lună pentru cele două etaje.
– Când puii mei să văd? Sunt mereu la muncă. Dar patronul casei știe cu ce te ocupi? întreb curioasă.
Râde din nou în cascade.
– Cum dracu să nu știe pentru ce primește o barcă de bani?
Râd ca toanta, mai beau o gură, mă gândesc la ce-mi prevăzuse Nostradamus, referitor la faptul că ceva nu-i în ordine cu casa asta, îmi iau la revedere de la vecina mea oberschlampe şi merg să mai dorm o ultimă oră, în patul meu din „cel mai nobil bordel din oraș”.
A doua zi, mi-am luat valiza si m-am mutat într-o casă aproape goală.
Peste două luni, am aflat că Simone a murit.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
10 greșeli pe care nu le mai facem în pat după o anumită vârstă
Andropauza (menopauza masculină)
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
