– continuare de aici –
Dar nu a venit. Duminică dimineața m-am trezit mai singură ca niciodată. Simțeam că ceva serios avea să-mi schimbe viața așa cum o știam și parcă mă încerca teama. Din nou, mi-au trecut prin cap toate stereotipurile legate de astfel de situații – inclusiv m-am imaginat singură și părăsită și asta, recunosc, mi-a dat fiori reci pe șira spinării. Deși, până la urmă, nu ar fi nicio tragedie. Nu m-am născut cu el de mână sau cu oricine altcineva și, în fond, nu ar fi vorba decât de o altă perioadă din viața mea. Și fiecare are, cu siguranță, rolul ei. M-am mai încurajat singură, deși nu-mi puteam dezlipi ochii de pe ecranul telefonului. Din când când, intram și pe Facebook, poate-poate, postează ceva și așa știu și eu pe unde e, deși asta ar înseamna că ar putea să mă contacteze, dar nu vrea. Mă rog, până la urmă, probabil că despre asta și era vorba – să petrecem aceste două zile fiecare cu gândurile lui.
Ale mele însă zburau pe te miri unde – de la vacanțele petrecute împreună, mai ales cele la munte unde amândurora ne place să ne petrecem ore în șir în zăpadă, pe plăci snowboard sau schiind, la planurile pe care începusem să le facem pentru următoarele și pe care acum le priveam cu regret, simțindu-le deja în pericol, la cum ne-am cunoscut, la ce momente emoționante am trăit împreună, dar și la cele mai puțin frumoase, cum a fost cel de alaltăieri sau inclusiv cel de acum… așa că nu am ajuns la nicio concluzie în afară de aceea că nu aș fi vrut să pierdem tot ce-am construit și asta pentru că sentimentele sunt mai importante decât orice ceartă sau orice neînțelegere… Oare el ce-o fi rumegat zilele astea?
Telefonul continua să fie mort, în schimb, Facebook-ul avea, în sfârșit, o surpriză pentru mine. Nu de la el. Dar cu el. O persoană necunoscută îl etichetase într-o fotografie, în mijlocul unui grup mai mare de petrecăreți fericiți nevoie mare. Multă lumea, pestriță, poză neclară, dar câtă euforie! Nimic nu semăna a meditație și-a gândit la viitorul nostru împreună.
Am trântit nervoasă capacul laptop-ului. Deci, până la urmă, nu eram chiar paranoică. Simțeam nevoia să fac ceva, dar ce? Era târziu să plec, însă nici stare nu mai aveam. M-am suit pe bicicletă și am pedalat ca niciodată, că dacă aș face așa zilnic, în două săptămâni aș fi campioană la spinning. Dar nu despre asta era vorba, ci despre starea mea. De la nervi, am trecut la disperare și dezamăgire, așa că m-am pus pe plâns și nu prea m-am mai oprit… am adormit mai târziu înainte de apus, plângând, îmbrăcată, trântită pe pat…
– citește continuarea aici –
Citiţi şi
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Oare atât merit? Câteva cuvinte îngrămădite pe o foaie A4, ruptă neglijent de la jumătate?
Voi ați observat cât de greu e pentru unii să suporte fericirea, binele sau succesul altora?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
