– Gata, mă mărit!
Și-mi întinde mâna să-i admir cadourile primite de la viitorul soț: Un ceas Fossil și un frumos inel cu smarald.
– Eu nu am vrut cu diamant, e prea… cum să-ți spun, banal! Iar smaraldul se asortează perfect cu ochii mei verzi, nu crezi?
Și-și duce mâna lângă ochi, ca să încep să cred.
Nu suntem prietene, dar ne știm de ceva timp. Acum ne-am întâlnit întâmplător la vernisajul expoziției colective unde iubitul meu este unul dintre pictori. Sunt surprinsă s-o văd aici, dar mă gândesc că a venit însoțită de cineva, poate chiar de acest viitor soț de care este atât de mândră și pe care eu nu-l cunosc. Poate lumea e chiar așa de mică și avem cunoștințe comune de care nu știam. O felicit și schimbăm câteva amabilități. Nu-mi dă drumul până când nu-mi varsă toate noutățile, niciuna solicitată. Și apoi, bomba:
– Viitorul meu soț e unul dintre pictorii care expun azi. E genial, îți spun eu. Ar fi meritat o expoziție personală, nu una la comun, alături de toți netalentații, dar o să vină și aia. Tati o să aibă grijă!
Sunt șocată. Ce-i drept, nu le cunoșteam pe partenerele celorlalți pictori, dar ce urât să-i jignească așa. Prefer să tac, să nu-i spun că, implicit, mi-a jignit iubitul. Iubitul meu artist căruia eu îi făcusem o surpriză și apărusem în seara asta aici, deși el mă știa încă prin țară, la cursurile mele. Și până să-l văd, mă întâlnesc cu pupăza asta.
– Interesant! Totuși, mie toți pictorii care expun aici mi se par talentați. Fiecare are modul său personal de a interpreta tema expoziției. Pe de altă parte, nu poți compara o acuarelă în ud cu o pictură pe ulei, dar poți aprecia îndemânarea, expresivitatea… încep eu, fără să știu de ce, poate în încercarea de a-mi apăra iubitul, de parcă ar fi avut nevoie de așa ceva… și deja îngândurată.
Văzând-o cum își flutură mâna binecuvântată cu cadouri, brusc am un deja-vu. Ochii îmi cad, involuntar, pe ceasul meu, ce-i drept, un Tissot, nu un Fossil, și pe inelul meu de logodnă, împodobit cu un superb safir care, ironia sorții!, se asortează cu ochii mei albaștri.
– Pe naiba! mi-o taie ea scurt. Numai unul este pictorul Popa și o să mai auziți de el! Ți-am zis că tati o să aibă grijă să ajungă faimos și să expună în galerii celebre, la Berlin, la Viena… nu la București, într-o amărâtă de expoziție la grămadă…
Dar eu nu o mai aud… În timp ce vorbește, genunchii își pierd stabilitatea și forța și mă obligă să mă așez pe bancheta aflată chiar sub un tabloul al pictorului Popa, iubitul MEU! Un tablou pe care până în acea clipă nu l-am înțeles: o femeie cu un ochi albastru și unul verde!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
