Își așază fustă lungă, cu mișcări nervoase, pe scările din față blocului, își potrivește baticul pe frunte și își îndreaptă privirea în gol, către gânduri. Valeria, cea mai bătrână femeie din familia de țigani care stă la parterul blocului, e Ursula veacului de singurate a lui Marquez. O țigancă aspră ce-și crește nepoții lăsați de fețele plecate în lume cu o dragoste de vremuri grele, care nu îngăduie blândețe sau slăbiciuni, ci doar forță și severitate.
Noi, copiii din cartier, o necăjeam mereu și îi băteam la ușă, apoi fugeam. Atunci am auzit cele mai înfiorătoare înjurături, venite parcă din fundul pământului, urlate cu atâta blestem, încât fugeam la tata plângând. Atunci am învățat prima data ce înseamnă “Has cai mij” și Haș moro car”.
Când eram mică băteam praful asfaltului din fața blocului cu fetele din scară mea și scări vecine, însă mâncam doar la o familie de vecini țigani, când tatăl prietenei mele venea acasă cu peștele prins peste zi. Ne așezam cu toții în bucătăria mică, iar țiganca-mamă turnă mămăligă aburindă din ceaunul de tuci. Toți mâncam în tăcere, parcă mulțumind mereu pentru hrana ce o aveam pe masă.
Era o după amiază de vară, în care soarele încețoșa priviri și văzduhuri, când Trifina, prietena mea țigancă, mi-a șoptit la ureche, ca pe un secret venit din pământuri, cum se fac copiii de fapt. A fost prima revelare a carnalității. Am început să plâng de uimire, prevestind, parcă, patimile ce aveau să mi se arate. Nu îmi amintesc să mai fi plâns de uimire, de atunci.
Bucureşti 1941, ţigănci florărese pe Bd. Brătianu (fotograf: Willy Pragher)
Vacanțele de vară din copilărie mi le-am petrecut vânzând fructe și legume în piața din centrului orașului. Atunci am învățat să fiu printre oameni și să vorbesc cu ei. Fetiță premiantă la școală și-a suflecat mânecile și făcea cu ochiul ștrengărește. Tot atunci a fost prima dată când am dat piept cu țiganii care voiau să fure din buzunarele clienților mei, făcându-mi semn să tac, complice. Am început să țip la ei, amenințător : “De clienții mei nu va apropiați!”. M-au amenințat, însă furia din ochii mei le răspundea furiei din ochii lor. Și n-au mai venit.
Mama era iubită de toate florăresele din oraș și îi făceau cel mai bun negoț cu țiganii din Maramureș care vindeau covoare și blănuri. Îl făcea inclusiv pe “Italianul”, țiganul priceput care vindea pantofi, să facă cel mai prost negoț pentru afacerea lui. Avea cea mai dulce și sukară vorbă din câte mi-a fost dat să aud.
Am plecat din Moldova către școli și alte lumi. M-am învârtit în cercuri ale societății unde nu se simțea mirosul de țigani. Până am iubit. Atunci, El, cu priviri înciudate de atâta dragoste, îmi spunea : ”Țiganco!”
Am luat de la ei voluptatea trăirii, dragostea primitivă și patima șatrelor. Le-am iubit agramatismul în care își rosteau patimile. Nebunia și mândria. Căruțele în care se treceau prin lume. Primitivitatea meselor așezate parcă în mijlocul lumii. Cântecele din rărunchi. Buricul plin de dans. Iubirea oarbă. “Domnișoară, când mă iubesc cu o femeie, chiar de e româncă, pielea începe să ne miroase la fel.”
Pentru că țiganii sunt mereu pe drumuri. Și țigăncile după ei. Cu umeri dezgoliți, fuste largi, fuste lungi, purtând o lume acolo.
Țiganca își așează iar fustă grea pe trepte. Își aprinde o țigară și se uită în depărtări. Se întreabă dacă să plece singură, nu după ei. Dacă o vor primi depărtările așa, desculță și plină de pătimi.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
