Să scrii ca să te vindeci. Să scrii ca să nu înnebunești, să scrii ca să nu te sinucizi. Dacă mai aud cuvântul suferință mai aproape de doi pași de mine, o să-mi vărs sufletul cu tot cu vintre. E tot o formă de golire. Aceeași formă de a arunca în curtea altuia propriile dejecții. Pentru că tot ceea ce scrii ca să „te vindeci” e o doar haină îmbâcsită cu care îi silești pe cei care te citesc să se îmbrace. Un fel de haină plină de zoaie. Un schimb: ”Ia tu suferința mea, poate scap eu de ea” sau „Du tu gunoiul meu, că eu am treabă”. Un fel de cămașă otrăvită, a la Nessus.
Și cititoarele, naivele, se reped asupra ei, flămânde cumplit de suferința altora, pentru că s-au obișnuit deja cu a lor și nu le mai gâdilă orgoliul. De atâta complacere în dramele sentimentale care nu se mai sfârșesc, în fiecare zi aceleași, dar totuși mai profunde, mai sfâșietoare, ele nu mai simt plăcerea vinovată de a se oferi lumii ca victime, așa că, în delirul și în sevrajul lor nebun, acceptă lăturile pe care cei de teapa ta le aruncă în fața lor, să le stârnească mirosul de cadavru ca pe hiene. Așa e, cum vă spun.
A scrie când simți durere e un act de egoism abominabil, pentru că dai mai departe tot ceea ce e inuman în tine.
Și, pe de altă parte de ce să suferi? Ia să vedem de ce suferă femeile în ziua de astăzi? De abandon, de trădare, de infidelitate, de lipsa comunicării, a empatiei și a înțelegerii, bietele de voi. Cum vă mai place să vă plângeți de milă, ce soclu de martire v-ați tras și ce drepte stați pe el, mai mare minunea! Sunteți invidioase pe „curvele” care vă fură iubiții, dar nu vedeți cât sunt de relaxate, bine trăite și rafinate, ele, care au timp, care nu se aruncă în valurile depresiei și ale „abuzului emoțional”, care nu se simt nici înșelate, nici trădate.
Prostia le dă farmec personal, dar asta nu aveți cum să înțelegeți, pentru că sunteți mai proaste decât ele, cu toată inteligența voastră cu tot. Voi puneți suflet, ele pun botox. Voi, nedormind nopțile, încercănate, vă gândiți să le fie bine călăilor voștri. Ele, odihnite ca niște animale de prăsilă, aștepată să-și primească doza de complimente și like-urile de la iubiții voștri.
Ele poartă Gucci, voi purtați amarul vostru și scrieți, fi-mi-ar scârbă, scrieți ca să „nu mai suferiți”. Toate umorile voastre stilistice devin un fel de literatură sufocantă în care celelalte femei se „regăsesc”, cumva consolate că nu numai lor le merge rău. Altă formă de imaturitate și, în fond, de viclenie specific feminină: să moară și capra vecinului, asta e singura șansă la fericire!
Ce eroare de logică, dacă nu mi-ar fi milă de tagma femeiască atât de viciată până în cele mai adânci ascunzișuri ale sufletului, aș râde până aș cădea lată. Avem atâta naivitate în noi încât merităm cu prisosință să fim călcate pe cap, și, da, îmi dă mâna să vorbesc, pentru că am fost pe acolo. Și n-am văzut niciun bărbat să se lamenteze cum o facem noi, cu atâta patos, cu lacrimi de crocodil înnodându-se în barbă, cu răstălmăciri, cu căutare de scuze și explicații, cu toată pleiada de simptome care poartă un nume, dacă nu-l știți, iaca: abuz emoțional. Poate sunteți mai fericite cu un astfel de diagnostic, decât să scrieți și să vă aruncați gunoiul pe Facebook și în cărți siropoase. Nu știu unde mai găsiți resurse…
Să vă spun un secret: bărbații nu iubesc. Nu mă refer la excepții, care sunt foștii băieți crescuți de mame superprotectoare sau superagresive și au fost transformați în fătălăi. Bărbații ăia de plângeți voi (ah, am uitat de compasiune și de solidaritate), adică noi după ei, dragilor, ăia nu iubesc. Vânează. Fără prejudecăți, fără calcule, fără prea multe strategii. Trag la țintă, atrași de mirosul de pradă ușoară (a se citi fraieră). Au un simț special pentru femeile care vor să se li se așeze la picioare și să le pupe tălpile. Pentru femeile care sunt „sincere” și „îndrăgostite”, care „iubesc total”. Viitoarele abulice, insomniace, anorexice, bune de legat, isterice, disperate, nevrotice, reclamând cât de puțină atenție din partea celui căruia „i-au dat tot, tot”… La Catchy e marfă pe alese, har Domnului! La bună citire!
Ce m-a distrat o afirmație a unui mare bărbat atotcunoscător, cu nume predestinat, parcă vulpescu sau așa ceva (deci cum să te cheme vulpescu și să-mi faci apologia sentimentalismului masculin??? hăăă?). Citez:
După părerea mea, iubirea bărbatului pentru femeie nu se demodează niciodată.
Atunci când iubește, bărbatul transformă femeia într-o operă de artă, într-un adevărat univers, fiecare respirație a ei fiind o constelație de o frumusețe rarisimă.
Atunci când iubește, bărbatul nu mai ține cont de nimic. Iubirea înseamnă împlinire pentru el.
Nu banii, nu statutul social, nu casele, nu călătoriiile.
Iubirea!
Păi chiar așa, măi vulpescule sau vulpoiule, de altfel, un tip cool mi-ai părea, dacă nu ți-ai promova atât de agresiv cărțile. Unde ai găsit tu bărbații ăștia, la ce expoziție de dinozauri, la ce polul nord, pe ce lună, vreau și eu unul, cât de mic și de pricăjit, numai să fie acolo, să mă facă și pe mine operă de artă, că de scris m-am cam săturat. Le-aș da și celorlalte aflate în neagra disperare să se bucure măcar o oră pe zi.
Măi, frate, trezește-te! Hai să-ți spun eu sunt sunteți voi, ășția de plâng femeile după voi. Sunteți cam nașpa, frate, în sensul că nu vă mișcă decât posesia deplină asupra femeii, cu acte în regulă, cu botul pe labe, cu săru-mâna și să trăiț! Vă trebuie femeie-bună-la-toate care să stea în orice poziție și să nu iasă din vorba voastră. Și… aici e cheia: cu cât e mai supusă, mai protectoare, mai (a)plecată, cu atât vă învârtoșați voi mai tare! Că vouă nu vă trebuie mame, vă trebuie femei bune la pat. Când sunt bune la pat, parcă ați vrea să vă cuibăriți la pieptul lor ca niște țânci, și uite tot așa, când e una nu e alta, pentru că legea voastră e schimbarea, nu idealul! Îți spun eu ce nu se demodează la bărbați: nevoia de schimbare! Vă plictisiți repede, ca niște copii, vă luați jucăriile și găletușa și pescuiți în alte ape, mai altfel; nu neapărat mai bune, ci altcumva. Și câteodată uitați să salutați la plecare, de încrezuți ce sunteți. E greu când ești îmbuibat să mai saluți măcar cu un râgâit…
Iar femeile stau, plâng și scriu, ordinea chiar nu contează. Că au iubit ca niște femei inteligente, ca proastele. Cu mare grijă să acorde libertate, să prețuiască, să valorizeze, să impulsioneze, să fie tandre, vesele, optimiste, creatoare, deștepte, elegante, generoase, charismatice, altruiste, să vindece răni din copilărie, urmele încă dureroase ale fostelor iubiri, mereu dispuse să înțeleagă, să accepte, să aștepte, să fie acolo la momentul oportun, de ajutor, oferindu-se bucată cu bucată.
La sfârșit, să accepte inclusiv să ia o ușă-n bot, ca să nu sufere (ați auzit textul ăla penibil: „prefer să ne despărțim, nu vreau să te fac să suferi”)! O dată măcar n-ați fi în stare să ziceți: „Ia să mori tu mai bine decât să mor eu”, ce zici? Să dați voi cu ușa de perete la plecare, cam cum ar fi? Nu cred că suntem toate niște atrofiate… sau?
Între timp, femeile inteligente din lumea asta scriu despre durerea despărțirii, despre suferință, despre incapacitatea de a înțelege cum de astăzi le iubește și mâine nu le răspunde la telefon, despre dor, despre plăcere, despre cum vor ele să se dăruiască, pentru a fi fericite… aloooo, sunteți (m) patetice. Mai bine ne-am aduna undeva să ne plângem de milă, ca să nu le mai dăm satisfacție. Să se trezească într-o lume a bărbaților și să fie nevoiți să se descurce fără diversitate. Să nu aibă de unde să aleagă. Să vezi atunci! Iar noi să ne trezim într-o lume a femeilor independente, pline de viață, debordând de erotism, sexy până în vârful unghiilor, greu de atins și cu privirea, darămite cu mâna, studiat inabordabile, pretențioase, selective, destul de egoiste ca să putem să ne ferim pielea, stăpâne pe tastele „ignore”, „unavailable for the moment” și „delete”, prețioase, culte, rafinate, elegante, cu nasul puțin în vânt atât cât să incităm, fără a fi provocatoare… Sau rămânem proaste. Dar ce frumos și sfâșietor mai scriem!
(Acest text este un pamflet și va fi tratat ca atare. Până la proba contrarie.)
Guest post by Macarena
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
