Deprimarea este o stare firească a fiinţelor înzestrate cu conştiinţă de sine. Atunci când copilul începe să gândească despre sine şi despre ce e în jur, observă cu durere că părinţii nu sunt perfecţi, că el nu este omnipotent şi că lumea, în general, funcţionează după reguli care de multe ori îi scapă. Cei care nu au capacitatea de a se deprima nu au capacitatea nici de a înregistra firesc realitatea şi rămân ori în iluzia omnipotenţei personale ori în iluzia părinţilor perfecţi, deci deprimarea e bună până la un punct, fiindcă te ajută să discerni binele de rău şi realitatea de iluzie. Dacă creşte într-un mediu sănătos, copilul începe să înveţe mai departe că totuşi, chiar dacă nu este omnipotent, el poate face destule lucruri, că totuşi, chiar dacă părinţii nu sunt zei, ei îl iubesc şi că realitatea este per total bună, chiar dacă nu este de basm. Dacă însă mediul nu e fertil, apar dezamăgirea, deziluzia, depresia în locul deprimării.
Amagirea şi speranţa nu sunt acelaşi lucru. Speranţa este capacitatea copilului de a crede că lucrurile se schimbă în bine. Este acea forţă care îl ajută să îl creadă pe părinte când acesta îi spune „nu o să te mai lovesc niciodată”. Însă atunci când părintele nu se ţine de cuvânt, speranţa devine amăgire şi încrederea devine dezamăgire.
Suntem un popor depresiv condus de psihopaţi. Suntem copiii ai căror speranţe au fost mereu amăgiri, iar acum trăim o dezamăgire continuă, cronică, o lipsă de aşteptări şi un gol în locul puterii de a reacţiona.
©Evelyn Williams
Depresivul şi psihopatul sunt adesea pereche. O pereche fatidică ce se întâlneşte la intersecţia dintre nevoia de încredere şi forţa de a manipula bazată pe rănile celuilalt. Iar depresivul are multe răni: vinovăţia, teama, lipsa de încredere în sine, lipsa de perspectivă, de sens, de resurse, de speranţă… E simplu să îl priveşti în ochi pe un depresiv şi să i spui: „vino cu mine… ceilalţi au fost răi cu tine… doar eu te înţeleg”. Acesta te va urma, fiindcă dorinţa lui de a găsi pe cineva care, în sfârşit, să îl salveze e prea mare, iar riscul ca să fie minţit e atât de previzibil pentru el.
E minţit. „Aşa şi, va spune el, încă unul care mi-a înşelat aşteptările”. Ce simplu, ce firesc, ce moment de a pleca privirea şi de a spune: „asta e”. Timp în care psihopatul cu încă o victimă la activ îşi freacă mâinile cu încă un mandat de conducător în buzunar, convins că, oricum, nimeni, niciodată, nu va avea destulă putere să îl tragă la răspundere. Pentru că depresivul nu are putere. La asta se reduce existenţa lui, la dezamăgire, la o imensă lipsă de putere şi la incapacitatea de a schimba ceva.
Suntem un popor de depresivi conduşi de o mână de psihopaţi. Care nu au alt scop decât să fie la putere, cu orice mijloace. Şi e atât de simplu…
Pe Cătălina o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
