Locuiesc, iarna aceasta, pentru o vreme în Madrid. E un bun punct de observație a lumii. E o intersecție. Ce vedem noi de aici?
Învăț la o școală (pentru scriitori – căci, da, există și așa ceva, ca să nu mai spunem câtă nevoie am) în care sunt cetățeni din toată lumea. Mulți spanioli, desigur.
Un tip din Mexic, unul din Bolivia și un altul din Venezuela (care a învățat la școală poezii de Ana Blandiana, o dovadă incontestabilă că poezia este un limbaj universal – deși nimeni nu știe cine e Eminescu, dar află de la mine, chiar astăzi, de ziua de lui).
O tânără din Italia stabilită în Londra, un portughez care a studiat în Statele Unite ale Americii. O domnișoară din Olanda și o alta din Argentina, cu strămoși nemți și mulți alții.
Un turn Babel în miniatură. Globul pământesc în rezumat. Și, desigur, eu, de la periferia Imperiului Roman, de la Est, atât de departe de Marea Mediterană.
Vorbim în limba engleză, deși nu e niciun englez printre noi. Mâncăm (mai ieftin) într-o tavernă ținută de niște chinezi. N-avem încotro.
Lumea a devenit tot mai mică, iar asta nu e neapărat rău. Îmi place. Sunt un om dintr-o Internațională.
Port cu mine toate tarele culturii în care m-am format (mă rog, nu chiar toate, deși…), ceea ce nu mă împinge să privesc înapoi cu mânie (dar – cum spune prietenul meu octogenar de la București – nici înainte cu speranță).
Și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, mai am și această teribilă poftă de singurătate, de a sta deoparte. Mă autoexclud ca fotbaliștii români care se nimeresc pentru jumătate de sezon în La Liga. Atât că eu nu devin milionar cu această tristă ocazie.
De aici, mă uit spre România cu o uimire în fiecare zi reînnoită. Marile probleme care macină societatea românească practic nu există pentru restul planetei (ceea ce e perfect normal – nu ni se mai întâmplă mari tragedii istorice, cum se petrec, chiar acum, în Venezuela, de exemplu). Deși ne tot socotim excepționali, suntem cât se poate de banali. Suntem un caz clasic de țară îndepărtată, stranie, coruptă și guvernată de incompetenți și pungași. Un stat pe cale să eșueze.
Mânuim sârguincios tesla în preajma propriilor moștenitori. Chiar, cum să le traduc proverbul acesta? Nu știu.
Surâd amar. Mi se întâmplă rar – și să surâd, și să fie un surâs amar. Colegii mei de peste mări, țări și oceane mă întreabă ce mi s-a întâmplat. În România a căzut Guvernul, le spun. Pentru a doua oară într-un an, le spun. Așa a vrut liderul Partidului care are majoritate în Parlament și care a dat Guvernul, le spun. E democrația noastră originală, le spun. Din politețe, se prefac interesați.
Dar de ce?, mă întreabă.
Pentru ca să se poată fura în liniște, le explic, încercând să fiu cât mai concis.
Latino-americanii parcă mă înțeleg. Ceilalți, nu. Până la urmă, suntem toți străini.
Iar lucrurile care contează – bunul-simț, demnitatea, generozitatea, decența – nu se pot cumpăra cu bani furați.
O să le explic asta.
Sunt scriitori, vor înțelege.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Jurnale ale scriitorilor celebri pe care le poți vinde la anticariat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
