Ştim că lumea aceasta robotică în care supraviețuim (pentru că a trăi este altceva) nu ne hrăneşte şi nu ne dezvoltă emoțional.
Am ajuns să ne controlăm mai degrabă emoțiile, tremuratul şi lacrimile, decât accesele de furie şi mizeria din vocabular. Aşa, cică, am fi puternici. Suntem, pe dracu! Nu suntem decât nişte fățarnici care n-au nimic mai mult decât aparențele. Puternici sunt oamenii care se transpun în situațiile celor din jur şi plâng aceleaşi lacrimi cu ei, cei ce simt îmbrățişările ca o contopire, cei ce nu-şi lasă barba să tremure de dorul lacrimilor, cei ce încurajează, nu judecă şi sprijină necondiționat pe semenii lor aflați la ananghie, cei care cer ajutor, cei care nu ştiu ce-i mândria, cei cărora le străluceşte aura de bunătate de la o poştă.
Cuvântul snob este, de fapt, „sine nobilitate” sau ”s. nob.” – folosit de studenții de la Oxford şi Cambridge, lângă semnătură, în anul 1820 pentru a se distinge de clasa aristocrată. Deci, cine sunt snobii? Fățarnicii, parveniții, dar făcând un update al secolului, ei nu se vor semna niciodată aşa – nu au nici atâta demnitate, ci doar ipocrizie, aroganță.
Citiți și Despre snobism și neamuri proaste
Suntem dependenți de aprecierile celor din jur, astfel că ne străduim să arătăm bine, să ne pozăm şi postăm pentru a ne alimenta starea de spirit, căci altfel, am avea depresie seara. Dar Schopenhauer spune: „toți cei care pun mare preț pe opiniile altora le fac acestora o onoare nemeritată.”
Că tot am ajuns la seară: cum vă e sufletul când stați în pat? Aveți o secundă de cuget prin care să vedeți cât l-ați construit/îngropat azi? Vă amintiți complimentele, privirile admirative, aplauzele din cursul zilei? Probabil: „Da!” Vă mângâie acestea, vă oferă un ceai când nu vă puteți ridica de pe canapea de oboseală, vă calcă rochia preferată în timp ce vă machiați pentru a merge la cină, doamnă dragă? Vă ascultă bucuria reuşitei sau vă şterg lacrimile amărăciunii? Se pare că nimic din toate astea…
Numai atunci să ştii că atingi inteligența emoțională, când te întinzi în pat şi-ți aminteşti: fata care tremura şi se împiedica în aeroport ca o găină beată, la vederea iubitului; diminețile în care o doamnă coboară multe scări din biroul cald şi confortabil pentru a-i duce paznicului de afară o cafea caldă, iar el îi spune: „Nu vreau să vă fac de râs. Ce vor spune colegii dumneavoastră că-mi aduceți cafea zilnic?” – asta o emoționează până la lacrimi; cățeii aceia prost hrăniți cu care bătrânii împart mâncarea pe jumătate; expresia feței copilului cu mulți frați, (campion la şah, dar care n-avea tablă), din momentul în care o primeşte. Acestea sunt doar câteva dintre exemplele de umanitate, de exteriorizare a sufletului, acestea sunt dezvoltarea personală şi baza omului.
După cum bine vedem, nu ținem pasul cu IQ-ul roboților. Inteligența artificială ne bate! Şi-atunci, cu toată superficialitatea asta, o să fim moderni şi deprimați pentru că IQ-ul nu vom mai avea unde-l folosi, iar inteligența emoțională – cea care va face diferența, practic – va fi nulă, pentru că am alungat-o şi am luptat ca nişte roboți pentru o maşină scumpă cu care să ne afişăm pentru a primi aplauzele mulțimii (în spatele cărora au stat ironii, bârfe, minciuni, răutate), în timp ce tânjeam după o îmbrățişare caldă, după o mângâiere în păr, după un râset de copil sănătos…
Guest post by Ramona Herman
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
