În ianuarie 2019, am intrat (de fapt Asociația Pro Xpert a intrat) într-un minunat parteneriat Erasmus + despre cum poate o poveste să producă schimbare socială și cum pot poveștile, în general, să contribuie la îmbunătățirea competențelor civice ale tinerilor (și nu numai). Mai ales când poveștile sunt spuse de tineri.
Urmărind (ceva mai detașat, de data asta) ce se întâmplă prin țară, mi-am tot amintit o poveste personală a cărei singură legătură cu proiectul respectiv e că s-a întâmplat în drum spre una dintre întâlnirile partenerilor. De fapt, o poveste la care mă tot gândesc cam de prin septembrie 2020.
A doua întâlnire transnațională a partenerilor din proiectul StoryDec trebuia să fie în Lundt, Suedia, la începutul lui octombrie 2019. Planul era să particip la întâlnirea asta împreună cu unul din colegii implicați în proiect (care este și partenerul meu de viață).
De regulă, întâlnirile astea ocupă una sau două zile pline, deci nu rămâne timp pentru a savura locațiile, iar eu sunt o mare iubitoare de călătorii, de experiențe în locuri mai mult sau mai puțin cunoscute. Așa că am stabilit să le luăm o zi în plus pentru a face un tur de Lundt (o localitate superbă, recomand). Asta însemna totuși un oarecare sacrificiu pentru joburile noastre, amândoi avem o viață profesională foarte aglomerată (activitatea în ONG e voluntară, ca la orice ONG de fapt), așa că am optat pentru un zbor de seară. Urma să aterizăm în Copenhaga (cel mai apropiat mare aeroport) aproape de miezul nopții. Am găsit un hotel la doar o stație de tren de aeroport și, cel mai convenabil, era vorba de același tren care, a doua zi, urma să ne ducă la Lundt, trecând peste un pod care unește Suedia cu Danemarca, pe care-l văzusem din avion cu vreo 4-5 ani înainte și pe care abia așteptam să-l vedem și… din tren.
Să ajungem din aeroport în gară a fost foarte simplu, aveam toate informațiile de la partenerul suedez, inclusiv ce tren trebuia să luăm. Doar că, după o zi plină de muncă și vreo 8 ore de călătorie (in care vreo 3 la volan), atenția îmi era ușor afectată și n-am ținut cont de toate elementele. Totul părea să meargă perfect, trenul a venit fix la ora afișată, ne-am urcat, trenul a pornit și eu deja vizualizam dușul în care o să mă arunc imediat ce ajung în camera de hotel și patul care va fi următoarea escală.
După cum văzusem pe google maps, când am rezervat camera, ar fi trebuit să mergem vreo 2 minute până la prima stație unde trebuia să coborâm ca să ajungem la hotel. După vreo 5 minute m-am gândit că, probabil, google maps nu are o prea mare acuratețe (mă mai lovisem de astfel de necorelări), dar după vreo 8 minute, când am început să aud un zgomot de tren care merge pe un pod peste apă, am avut prima suspiciune că ceva nu merge conform planului. După 10 minute a venit controlorul, o brunetă superbă (știu că m-am gândit că o fată așa frumoasă ar trebui să fie fotomodel). I-am dat biletele și am întrebat-o cât mai e până la Tårnby. Ea s-a uitat la mine cu un amestec de mirare, amuzament și compasiune și m-a întrebat dacă vreau să ajung la Tårnby, moment în care am înțeles exact ce se întâmplă, dar am zis că mai bine să verific, am dat ochii peste cap teatral și-am zis: ”Don’t tell me… this is not the right train…” Fata a zâmbit empatic și mi-a răspuns: ”No, the train is right, the direction is wrong!”
Din fericire și eu și partenerul meu avem o mare capacitate nu doar de a trece ușor peste asemenea inconveniente, ci și de a ne amuza pe seama lor. Așa că, după jumătate de secundă de furie, am izbucnit în râs. Bruneta cea frumoasă ne-a recomandat să nu coborâm în prima stație, ci în a doua (Malmö Central) pentru că e în interior și nu e așa frig și oricum aveam de așteptat vreo 40 de minute până venea trenul spre ”right direction”. Ceea ce am și făcut, am reușit să ajungem la hotel cu aproape două ore întârziere față de planul inițial, iar expresia ”right train, wrong direction” a devenit una din glumele noastre de familie, folosind-o ori de câte ori ceva merge bine doar pe jumătate.
Senzația asta, că ne aflăm în trenul care trebuie, dar într-o direcție greșită, am avut-o de mai multe ori din 27 septembrie încoace. N-am nicio îndoială că suntem în trenul corect, după ce mai bine de 30 de ani ne-am înghesuit prin tot felul de vagoane dubioase care ne duceau spre destinații complet diferite de cele afișate pe bilet. Doar că echipa care îl conduce – altfel oameni foarte mișto, luați separat – se pare că are mari probleme să lucreze împreună, să înțeleagă că toți suntem în același tren și că, dacă vrem să ajungem unde ne dorim, unde am promis călătorilor că îi vom duce, trebuie să colaborăm și să respectăm cu toții aceleași legi. Că fiecare decizie – de la reducerea intensității luminii din compartimente, ca să poată să se odihnească pasagerii, la schimbatul macazului – trebuie luată în echipă.
Iar lucrul în echipă se pare că e unul din marile noastre lipsuri, la nivel național. Bănuiam eu asta, observ asta de aproape 50 de ani de când am apărut pe acest pământ, dar o cercetare academică foarte serioasă despre tiparele dominante de gândire de la noi din țară (făcută acum vreo 8 ani de o echipă a Human Synergistics) mi-a confirmat bănuielile și, recunosc, m-a întristat tare! Din cercetarea asta reiese că investim multă energie psihică în respectatul regulilor și convențiilor, în vânatul greșelilor altora, în deținerea controlului și folosirea puterii și în concuratul și comparatul cu alții. Și stăm foarte prost la capitolul încredere în cei din jur, la a vedea potențialul și ce e mai bun în oameni, la a colabora și a construi relații autentice. Adică exact lucrurile de care este mare nevoie în vremuri de criză.
Suntem exact în trenul care trebuie. Dar pentru a-l repune pe direcția potrivită e nevoie ca noi, călătorii, să începem să lucrăm împreună și să atragem atenția echipelor de mecanici că, la un moment dat, pe traseu, au încetat să mai fie echipe și au uitat că suntem cu toții în același tren. E nevoie s-o facem elegant și rațional, nu după modelul galeriilor microbiste care fac concurs de înjurături, nu transferând în comunitățile noastre, în casele noastre, competiția ”care-o are mai mare” ce pare să fi devenit aproape singura preocupare a politicienilor. E nevoie să fim raționali. Vagon cu vagon, repunem trenul pe direcția potrivită. Stradă cu stradă, schimbăm România.
*Mulțumesc Paul Olteanu și echipa Mindarchitect pentru toate resursele enorm de valoroase pe care le împărtășiți cu noi!
Citiţi şi
Citiți la timp, altfel copilul interior și nevoia lui de povești îți pot face surprize
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
