Am un ceas, e o chinezărie ieftină, urâtă, şi care face un zgomot infernal când ticăie. Efectiv, îl urăsc! Dar are un avantaj, e mare, adică vizibil de peste tot. Când timpul trece, vrei să vezi cum i se scurg secundele, cum fiecare tic-tac e o clipă ce s-a dus, nu mai este.
Cum măsori timpul? În secunde, minunte, bătai de puls, clipit din gene. În viaţă trecută, în amintiri, în fiecare apus de soare sau în fiecare fulg de zăpadă ce cade din cer? Cum socoteşti vremea pierdută ca să o poţi măsura pe cea care vine? E singura matematică pe care aş fi vrut să o învăţ, să ştiu cum pot aduna fiecare clipă trecută şi să o fac nemuritoare, să transform minus în plus, să pun vremea cap la cap şi să dea lumină, viaţă, speranţă…
Dar timpul se măsoară doar în clipe trecute, ceasul merge doar înainte, se întoarce doar primăvara, cu o oră, atunci pare că am câştiga timp. Ce curios, o singură dată pe an, primăvara, timpul se întoarce o oră, atât! Dar e numai o iluzie, chiar şi atunci timpul îl întorci doar virtual, pe cadranul unui ceas mare şi urât, agăţat pe un perete. Vremea nu se mai întoarce, ce-i pierdut aşa rămâne. Timpul se măsoară la trecut „a fost ora…” Şi pînă te trezeşti, ora e deja dusă, a mai trecut un timp, a mai trecut o vreme. E normal, e firesc, altfel nici că s-ar putea.
Şi în această scurgere de vreme, singurele lucruri care rămân sunt amintirile, urmele lăsate peste timpul nostru de cei care ne-au umplut secundele măsurate pe ceas, cu speranţa să nu fi trecut fără rost. Acum e Crăciunul, acum ne vom ameţi fericiţi că a mai trecut un an, ne vom spune „La mulţi Ani!”, deşi ştim că sunt tot mai puţini, aşa mulţi cum ne dorim. Suntem fiinţe ciudate, aşteptăm să treacă timpul şi apoi ne este dor de el, visăm la viitor cu gândul la trecut şi spunem mereu că va fi mai bine, că învăţăm tot din el, din trecut.
„Avem timp”, aşa spunea Paler, „încă mai avem timp”. Avem timp să ne schimbăm viitorul, ştiind ce a fost trecutul, avem timp să căutăm fericirea cu încăpăţânare şi tot cu aceeaşi încăpăţânare să o pierdem. E încă vreme să privim ninsoarea, clipoceala din brad, e încă vreme pentru amintiri despre trecut, e încă devreme să nu mai visăm. Timpul nu-l poţi întoarce, dar îl poţi folosi, poţi să faci din clipă veşnicie, o poţi păstra acolo, departe de ceasul vechi şi chinzesc de pe perete. O poţi păstra în inimă, în suflet, în amintire. Şi atunci nu vei mai avea nevoie de ceasuri, de timpul ce se măsoară în secunde, ore sau ani, nimic nu va mai conta. Pentru că Timpul vei fi tu… şi viaţa ta!
Pe Florin îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
