Acum câțiva ani, chiar înainte de pandemie, m-am întâlnit cu o veche prietenă, stabilită, cu familia, pe Coasta de Azur.
În timp ce eu admiram, cu nesaț, priveliștile încântătoare, subliniindu-i cât e de norocoasă să locuiască, practic, în Paradis, acolo unde, iată, și eu eram destul de norocasă să-mi fac vacanța, o văd cum mă privește puțin încurcată și-mi mărturisește că, sincer, ei îi cam lipsește viața din România.
– E tare frumos aici. Dar oamenii sunt atât de diferiți de noi. Sunt mult mai reci, foarte distanți. Mie îmi lipsește cultura noastră balcanică.
Haha, să-ți spun ceva: tocmai am dus-o pe fiica mea, pentru prima oară la grădiniță. Și, după două săptămâni am fost chemată de educatoare. M-am simțit ușor stânjenită. Auzi că eram singura mamă care nu-i dădea copilului, la grădiniță, „doudou”-ul.
Louis Vuitton doudou 🙂
Eu zâmbesc, îmi amintesc de la nepotul meu din Provence, de termenul ăsta franțuzesc al jucăriei copilului mic, care cică îl face să se simtă mai ocrotit, în siguranță.
– Îți dai seama, continuă prietena mea, că aproape că mă certa că neglijasem acest aspect. Cică așa se făcea transferul emoțional de la mamă la… “doudou”, astfel ca fetița să nu-mi mai simtă lipsa.
Eu zâmbesc din nou. Într-adevăr, mi-o închipui pe bunica (din păcate, de la o vârstă pot doar să mi-o închipui), ascultând astfel de explicații psihologice.
*
– Nimic nu-i mai important pentru un copil decât să simtă afecțiune. Nu contează că are camera plină de jucării sau că e atent vegheat. Copilul trebuie să-ți simtă îmbrățișarea, chiar și atunci când doarme, o certase ea pe soră-mea, cu mulți ani în urmă, aflând că nepoțelul meu francez avea camera lui.
*
– Se întâmplă că fetița mea n-are „doudou”. Obișnuiește să se joace cu mai multe jucării. Oricum, ideea că fiică-mea m-ar putea înlocui cu un ursuleț de pluș, mi se pare ilară. Și totuși, a trebuit să suport privirea dojenitoare a educatoarei, care insinua că, bine, n-om fi fost noi obișnuiți așa, în țara noastră de est, dar aici trebuie să adoptăm obiceiurile lumii civilizate.
E drept, m-a amuzat istorisirea. Așa e, noi n-am fost crescuți în acest spirit. Îmi amintesc că aveam și eu atașamentele mele față de o anumită păpușă sau chiar de un pui de pernă colorat. Dar asta era complementar mamei sau bunicii, în niciun caz nu le puteau substitui.
Și pentru că m-am gândit la atașamente emoționale din copilărie, mi-am amintit de finalul clasei a patra, când ne-am luat „la revedere’’ de la domnul învățător. O experiență emoționantă. În ultima zi de școală ne-am dat frâu liber trăirilor și am plâns cu toții, cot la cot cu învățătorul. N-a fost rușine să plângă chiar și băieții, urmând exemplul dascălului.
Prietena mea din Franța, fiind la clasa paralelă, avusese aceeași experiență cu doamna ei educatoare. Din anii petrecuți împreună la școală am rămas și cu cele mai frumoase prietenii. Ba încă, până la finalul clasei a opta, domnul învățător venea la noi în clasă, înainte de prima teză (mereu afla când o avem), să ne încurajeze, urându-ne ,,succes”. Iar noi eram tare încântați să știm că nu ne uitase sau, mai grav, nu ne “înlocuise” cu țâncii pe care îi avea, mai nou, în grijă.
De asta nu înțelegeam cum nepotului meu din Franța i se schimbau anual atât colegii de clasă, cât și învățătorii.
– Și eu m-am mirat, îmi mărturisește soră-mea. Cică îi schimbă mereu, ca să-i învețe independenți. Să nu se atașeze emoțional de nimeni. Așa îi pregătesc pentru o viață de succes.
Cât de urât și dur început de viață mi s-a părut că au bieții copii francezi!
Cât despre nepotul meu din România, n-a fost chip ca sora mea să-l poată muta, în clasa a cincea la o altă școală, argumentul suprem fiind că nu e pregătit să se despartă de colegi. Lacrimile lui sincere au impresionat-o atât de mult pe maică-sa, încât a ales să-l știe mai degrabă fericit, decât mai bine instruit.
*
Vă amintiți cum ne dezobișnuiserăm să ne îmbrățișăm în timpul pandemiei? Sau cum evitam să ne sărutăm pe obraz, chiar și la aniversări? Cum ne feream de oameni?! Cum ne făcem cumpărături online și bifam întruna căsuța „Nu sunt robot”? Deși, sincer, oamenii deveniseră doar niște… pătrățele pe Zoom.
Cât am fi putut, oare, trăi așa?! Nici nu vreau să mă gândesc.
Iată, vedem cum inteligența artificială prinde tot mai mult teren. Iar roboții se strecoară, pe nesimțite printre noi.
– Sunt robot! ar declara, cu mândrie (dacă ar recunoaște orice fel de trăire) Ion, cel mai „tânăr” consilier din Guvernul României. Altfel, ne informează doar așa, sec, că e acolo să ne ajute. Chiar?!
ChatGPT s-a prezentat și el, lumii, de curând. Se pare că poate scrie chiar și poezii. Sunt curioasă cum va pune în versuri sentimentul iubirii, cântat adesea de poeți…
Dacă Ion a stârnit o mulțime de glume pe internet, iar ChatGPT ne-a stârnit curiozitatea, iată că un supermarket francez a stârnit revoltă în rândul clienților, renunțând total la casieri.
Una dintre cliente spune, pe o rețea de socializare (nu mai vorbesc acum și de felul acesta de socializare) că refuză să trăiască o viață lipsită de contact uman. O prietenă care locuiește în Anglia îi spune că fiul său, de cinci ani, vrea neapărat să meargă la supermarket fără selfpay, pentru că-i place cum îi urează casierița: „Have a nice day!”.
Anii 1950, magazin Coop UK
Zâmbesc citind postările și mă gândesc că și eu aleg să merg la un anumit lanț de supermarket-uri, a cărui politică e să-ți cântărească la casă fructele, ba chiar să-ți pună produsele în sacoșă.
Se gândește cineva cum o să se descurce bătrânii noștri la cumpărături? Sau la câți casieri vor rămâne fără loc de muncă? Sau că, poate singura ființă care-i dă binețe unui bătrân e doar casierița de la supermarket?
Om fi noi oare pregătiți pentru așa o viață eficientă, “de succes”? Putem trăi doar cu… inteligență artifcială, renunțând la cea emoțională? Chiar suntem dispuși să ne căutăm inimi de… tinichea?!
Ramona este autoarea cărții Nu mai caut succesul.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu-i pedepsi pe cei care te iubesc din cauza celor care nu te iubesc
Are dr. David Sinclair dreptate în ce susține legat de îmbătrânire?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
