Dacă mergi pe drum și te-ntâlnești cu oameni care stau pe bancă, în fața porții, te oprești și le dai bună ziua. Așa m-a învățat bunica, în urmă cu 40 de ani. Sau dacă pe drumul tău dai peste oameni mai bătrâni ca tine, faci la fel. Și nu era doar învățul meu – dacă ne vedeau șezând la poartă, trecătorii ne dădeau la rândul lor binețe.
Unde s-o fi pierdut bunul simț sănătos al țăranului care dădea bună ziua fiecărui om care îi ieșea în cale pe ulița satului? Și oare unde au copilărit toți oamenii pe care îi întâlnesc zilele acestea? Despre ce au învățat de la bunicii lor, dacă nu știu abecedarul unei zile însorite? În ultima vreme, am devenit tot mai atentă și arunc generos saluturi pe piață. Intru în lift – îi salut pe cei care sunt deja acolo. Ies oamenii din lift, strig după ei “la revedere!” Ajung într-o instituție, salut de la portar până la director, salut chelneri, femei de serviciu, vânzătoare… de fiecare dată când cred că eu sunt cea care trebuie să salute, salut. Când ar trebui să se salute alții, mă uit la ei cu privirea aceea care spune “tu dă din cap, că zic io bună ziua”.
Zilele trecute așteptam la ușa unui cabinet dintr-o clinică privată unde urma să fac o ecografie pe o căruță de bani. Eram singurul pacient care venise și așteptam cuminte pe canapea să fiu chemată. Am ajuns mai repede, că sufăr de boala punctualității. Trece pe lângă mine o doamnă, se uită la mine, nu zice nimic, intră. Iese îmbrăcată într-un halat și intră din nou. Face operațiunea de mai multe ori, fără să-mi adreseze vreun cuvânt. Mă întreabă în cele din urmă dacă aștept pentru programarea de la ora 8 și mă asigură că doamna doctor trebuie sa vină. Ceea ce se și întâmplă, pentru că doamna doctor apare, toată numai un zâmbet, cu un puternic “bună dimineața!” după care intră în cabinet. Asistenta zâmbitoare, drăguță, extrem de politicoasă. Nu a salutat, dar asta nu m-a făcut să simt la ea aroganță sau lipsă de educație. A intrat pur și simplu în categoria aceea a oamenilor care nu salută pentru că nu știu că le-ar prinde bine și lor și celorlalți. Oamenii ăștia nu salută pentru că nu i-a învățat nimeni că au voie să facă asta. Au o reținere, ca și când ar face o faptă urâtă, ca și când i-ar deranja în vreun fel pe cei cărora li s-ar adresa. De unde atâta lipsă de bucurie? Suntem atat de stricați de cotidian încât mergem ca niște roboți, am pierdut privirea de ansamblu și nu ne putem da jos ochelarii de cal? Mi se pare prea mult să spunem că suntem o nație prost crescută, dar cred că suntem crescuți defect. Suntem rău-crescuți. Dintr-o teamă, dintr-o frustrare, dintr-un complex sau dintr-o aroganță anume preferăm să nu schițăm niciun gest de generozitate atunci când e vorba de locuri sau persoane care nu ne sunt familiare.
Ce ne mai place să mergem în vizită la țară și să ni se dea bună ziua în stânga și în dreapta! Ce ne mai place să mergem în țările civilizate și să fim întâmpinați peste tot de fețe zâmbitoare care ne salută și ne întreabă: cum ești, cum te simți, cum ți-e ziua?
Eu nu renunț. Cu riscul ca oamenii să se uite la mine ca și când le-aș cere bani împrumut atunci când îi salut în lift sau în magazine, sunt optimistă. Pentru că printre ei încă mai sunt câțiva care îmi răspund ca și când ar vrea să completeze “îmi cer scuze, știu că ar fi trebuit să salut eu”.
La revedere! O zi minunată vă doresc!
Pe Mirela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Mumu – Amintiri dintr-o copilărie ‘agresată’
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
