Tristă revelație! Suntem ceea ce fac alții din noi, conștient sau nu, în proporții diferite, dar mereu acolo, sculptând în sufletul și în conștiința noastră forme pe care ei le visează sau pe care le-au primit și ei moștenire, la rândul lor. Și cum să nu te îngrozești când ajungi la jumătatea vieții și vezi că semeni nepermis de mult cu toți cei pe care mintea ta îi (re)culege dintre dărâmâturi, cu fiecare situație-limită prin care trecem? De fiecare dată când ni se întâmplă lucruri ieșite din comun, reflexul este să ne aducem aminte de cineva care, într-o situație similară, ne-a spus ceva, ne-a dat un sfat sau o poruncă, ne-a împins de la spate să mergem înainte sau a pus o barieră în calea evoluției noastre.
Mie nu-mi place să mă uit din interior la ceea ce sunt și am devenit fără voia mea. Veți spune că sunt un om slab și că trebuia să cresc fără aportul cuiva. Să mă desfac de legăturile cu părinții, cu profesorii, cu iubitele care m-au dezamăgit sau care m-au rănit, fie și involuntar. O să-mi spuneți că bărbații nu se plâng, dar aici e un fel de Cerc al Anonimilor și mă bucur că pot să-mi spun povestea. Aici nu mă cunoaște nimeni, iar cei care vor citi sper că vor trage niște învățături. Fără să critice, pentru că de asta e bun oricine. Sfaturi voi accepta, dar injurii și cuvinte malițioase în niciun caz.
Am crescut într-o familie în care părinții erau total diferiți, iar prăpastia dintre ei, deși încercau s-o camufleze, era imposibil de ascuns. La un moment dat, fiecare era cu viața lui, adâncită în muncă. Tata a început să bea și știu că așteptam cu neplăcere, uneori cu teamă, venirea lui acasă, pentru că atunci începea scandalul. Îmi amintesc de nopțile nedormite și de venirile lui către dimineață, de certurile și jignirile, de tonul ridicat și de trântirea ușilor cu care mă trezeam în șoc de fiecare dată. Mereu auzeam „du-te în camera ta”, „nu-i treaba ta”, mereu știam că n-am ce căuta între ei. Mama plângea și spunea de câteva ori pe zi că trebuie să divorțeze. O femeie chinuită, pe care viața o culcase la pământ, iar eu eram undeva în preajma ei, incapabil s-o ajut, fiindcă eram „prea mic și nu înțelegeam lucrurile”. Așa zicea. În timp ce îl făcea pe tata în toate felurile. Atunci am deprins frica. Frica viscerală de suferința oamenilor, de nervii lor, de răbufniri, de amenințări, de certuri, frica de singurătate și de apropiere. Nu mă simțeam deloc confortabil, auzind mereu că semăn cu el. Uram să semăn cu un bărbat care îi producea atâta suferință. Când a început să umble cu femei, situația a devenit și mai rea. L-am auzit reproșându-i mamei ca niciodată n-a fost bună la pat. Că e frigidă și că nu face altceva decât mâncare și curățenie, când el voia lângă el o femeie „adevărată”. Nu vorbea de fașă cu mine niciodată, fiindcă era penibil, zicea mama, deși el insista că trebuie să știu și eu chestiile astea. Era ceva tabu, la care nu aveam acces. Vârsta, pudoarea, totul era împotriva mea. Auzeam cuvântul „rușine” de o sută de o sută ori pe zi, parcă totul trebuia să fie de rușine și să provoace sentimentul acela nenorocit de ezitare în fața tuturor lucrurilor, de frică și de rușine. Le am în mine și acum, când sunt un om slab, căruia îi e frică și rușine de tot ce e împrejurul lui și de sine însuși.
La școală am avut parte de o învățătoare în vârstă, pe care o lăsau nervii în fiecare zi. Luam numai 7 la caligrafie, orice aș fi făcut. Îmi smulgea foile din caiet și nu vedea că îmi tremurau mâinile cu fiecare zi care trecea, din ce în ce mai tare. Am început să urăsc școala, scrisul și frica de note, pentru care luam din când în când câte o pedeapsă, uneori chiar cu bătaia. Am ascuns notele și am primit bătaie pentru minciună. Nu pentru că luasem note proaste, deși mai mult nu puteam în condițiile acelea, cu scandaluri acasă și cu învățătoarea isterică, ci pentru că ascundeam și mințeam. Creștea frica în mine, mână în mână cu rușinea. Eram o rușine pentru părinții mei, spunea doamna de la catedră, acasă eram o rușine pentru că nu mă străduiam destul, așa credeau ei, față de mine eram o rușine pentru că dezamăgeam pe toată lumea. Am încercat să plec de acasă, după ce am luat o bătaie zdravănă și, la vreo 8 ani, am început să am enurezis nocturn. Adică să fac pe mine noaptea, involuntar. În jurul meu, nimeni, în afară de vreo câțiva prieteni cu care băteam parcul când aveam voie. Cu precizarea că nu trebuia să încalc ora de venit acasă, că se lăsa iar cu scandal și cu „rușine”.
Sursă foto: tumblr.com
„Nu-i voie să faci aia”, „nu-i frumos să faci aialaltă”, „nu-i bine să…”, nimic nu era bine decât să fiu invizibil. Așa credeam atunci, așa cred și acum, când mi-am pierdut definitiv orice încredere în oameni și orice optimism. Nu sunt depresiv, mai degrabă sunt lipsit de puterea de a face față oamenilor, nu contează în ce raport aș fi cu ei. Mă înroșesc (simt) și rămân fără replică, în fața celor care mă jignesc, pretinzând bune intenții. Nu există prieteni, mi-am dat seama, ci numai unii pe care interesul îi poartă înspre ceilalți, și dorința de a profita cu ceva, oricât de neînsemnat ar fi acel lucru. Uneori, îmi vine să strig: „Luați-mi tot, vă dau totul, numai lăsați-mă în pace!”. Cel mai bun prieten din liceu mi-a furat iubita, pentru că i-a plăcut cum îi povesteam despre ea. I-am surprins sărutându-se în holul liceului, după ușa de la toaleta fetelor. Atunci mi-a intrat în suflet neîncrederea în femei și am devenit circumspect, sau, mai degrabă, retras. Am avut o perioadă în care am vrut să-mi demonstrez că sunt macho și am călcat pe inima unei fete, care m-a blestemat să fiu nefericit toată viața, după ce am sedus-o și am abandonat-o, din răzbunare. M-am culcat cu ea animalic, fără s-o iubesc. I-am făcut rău, inclusiv fizic, am fost brutal și necugetat. La sfârșit, am trimis-o acasă, ca pe o femeie ușoară, cu taxiul. În timp ce mă mai întâlneam cu altele, în fața ei chiar și mă pozam cu ele pe Facebook. Eram deja la facultate, aveam trăiri puternice, n-am vrut decât să mă răzbun, chiar îmi propusesem să fac asta tot restul vieții, gândind că astfel mă voi putea elibera de sub tutela femeilor care mi-au distrus sufletul. Devenisem, fără să vreau, misogin, dar nu din voia mea, ci din a altora. Dar ei oricum nu i-a păsat, și asta a fost în favoarea amândurora.
M-am îndrăgostit nebunește acum câțiva ani, dar femeia pe care o alesesem drept „victimă” a reușit să mă înfrângă. I-am călcat în picioare sufletul de zeci de ori și m-a iertat de fiecare dată. N-am fost în stare să înțeleg când m-am îndrăgostit iremediabil de ea, poate după ce am făcut dragoste și am înțeles că niciodată nu mă mai potrivisem atât de bine cu vreo femeie, nu mai fusesem atât de mângâiat, de prețuit, de îngrijit sufletește atât de generos cum o făcea ea. I-am distrus sistematic orice dorință de a mă vedea când dorea ea, pentru că mi-a fost frică. Mi-a fost groaznic de frică de faptul că voi suferi și că mă va părăsi. Nu i-am spus niciodată că o iubesc, ca să nu par slab. Am profitat însă de îmbrățișările ei și mi-aș fi dorit să fi fost mama mea. Am adormit în brațele ei și mi-a fost bine, pentru prima dată. Apoi am alungat-o și n-am mai căutat-o, în ciuda disperării ei de a mă căuta, de a mă vedea. Îmi aminteam mereu de ai mei și deveneam o stană de piatră, un aisberg. Mi-era frică de ceva care nu știam dacă se va întâmpla sau nu. De amintirile, durerile și frustrările mele mă îngrozeam, de fapt. Mă temeam că va îmbătrâni și se va urâți, va deveni o cicălitoare și o femeie acră care va face la fel cu copiii ei. Cu cât o vedeam că suferă mai tare, cu atât mă simțeam mai cocoș, mai puternic, și apăsam mai tare pe suferința ei. Nu-i răspundeam la mesaje. Eram bărbat. Până când m-a părăsit, chiar pentru totdeauna. Știu că suferă și că nu e drept să ucidem o relație atât de frumoasă, îmi pare rău și aș vrea să o chem înapoi, dar mi-e rușine. Unele lucruri se fac, altele nu. Nu mă pot umili și nu pot îngenunchea în fața unei femei, chiar dacă ar fi singura din lume. Poate că a fost chiar singura femeie din lume care m-a iubit cu adevărat, femeia mea, cum s-ar zice. Am pierdut-o și asta e singurul lucru care contează. Nici nu sunt capabil să-i cer iertare, nici nu mai are rost. Ce mai contează o înfrângere! Mă simt cu mâinile legate, ca un soldat cu brațele smulse de suflul exploziei.
Sunt un om singur și nefericit, care se hrănește cu amarul amintirilor. Nu vreau o familie, pentru că nu sunt în stare să iubesc și nu voi face decât să produc suferință. Nu vreau decât să fiu cât mai nebăgat în seamă și să-mi petrec viața la serviciu, pentru că munca nu dezamăgește, nu se răzbună, nu blestemă și nu ucide.
Dacă v-ați recunoscut în povestea mea, îmi pare rău. Nu știu ce e de făcut. Nu știu la ce ne ajută să înțelegem că suntem ceea ce au făcut alții din noi. Poate voi sunteți mai puțin suferinzi și aveți mai multă luciditate. Puteți arunca cu pietre, sunt imun. Puteți să mă afurisiți, o să-mi sune ca o binefacere. Sunt sigur că va fi mai bine în altă viață, măcar dacă aș ști să-mi recapăt, măcar atunci, propriul eu.
Să fiți fericiți!
Guest post by E.M.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
