Cam aşa şi-ar fi putut începe discursul oricare dintre doamnele participante la o recentă întrunire pe tema egalităţii de şanse şi a reprezentativităţii femeilor în politica românească. Mă uitam la audienţa formată, evident, aproape numai din femei, dar cu un moderator bărbat – ceea ce mi-a adus aminte de o situaţie cel puţin ilară, când, la un forum internaţional al femeilor, şeful delegaţiei române era… un el, şi le vedeam dând aprobator din cap în timp ce ascultau expunerile de motive pentru care ar trebui ca starea prezentă de lucruri să se schimbe. Dar nu oricând, ci… de urgenţă. “Unele dintre noi chiar n-o s-o mai prindem!” şi-a încheiat optimist o vorbitoare discursul.
Cu siguranţă că aşa va fi dacă vom continua să tot facem comisii şi organizaţii numai de şi pentru femei, (în afară de cluburi, frăţii şi masonerii, ce alte organizaţii exclusiv masculine or mai fi?) în care să ne victimizăm şi să vorbim despre misoginism în loc de propriile neputinţe. O politiciană mai veche a recunoscut că atunci când se doreşte trecerea pe o linie secundară a unei femei mai “răsărite”, aceasta este unsă condescendent de către şef într-o “importantă” poziţie: peste un cor al smiorcăitoarelor din cauza discriminării la care sunt supuse de către bărbaţi.
Uităm, doamnelor, (cu pauza în care ne căutăm parteneri 🙂 ) că statistic suntem mai numeroase şi mai şcolite, suntem mame şi soţii, şi avem slujbe în care câştigăm mai bine decât mulţi bărbaţi. Şi atunci, de ce să acuzăm discriminarea de gen şi nerecunoaşterea meritelor, de ce să milităm pentru egalitatea de şanse, de ce să cerem drepturi ale femeii când deja există drepturile omului? Care-i cauza acestei anomalii? Pentru că, după o socotelă simplă, dacă suntem majoritare într-o democraţie, fie ea şi originală cum este a noastră, n-ar fi posibilă discriminarea altfel decât cu consimţământul nostru. Iar dacă suntem mai şcolite, ar trebui să (pre)dominăm oriunde competenţele profesionale decid poziţia de conducere sau subalternă. Şi, dragi doamne ajunse “sus”, spuneţi, dacă puteţi, mai des şi mai sonor, că avem cel puţin alte două poziţii, în afara celor 69 – chiar atâtea or fi?, din care putem schimba lumea: cea de mame şi cea de educatoare: noi îi facem şi tot noi îi educăm majoritar până la vârsta deciziilor proprii şi pe băieţi.
Dar pentru ca lucrurile să ajungă la firesc am avea nevoie de recunoaşterea şi suportul unei majorităţi conştiente, nu-i aşa? Or, beleaua este că femeile sunt solidare în număr mic, pe durată limitată şi legat strict de o problemă personală. Altfel, rivalitatea este dominanta. Şi ei ştiu şi spun ,,deşi sunt mai multe, lumea este a noastră, a bărbaţilor, pentru că femeile nu se suportă între ele.” Ai cum să nu le dai dreptate?
Acesta cred că este principalul motiv pentru care nu se poate coagula şi galvaniza lumea femeilor şi nu pot fi îndepărtate nici bănuielile ignobile că altele sunt competenţele care contează. Câtă vreme confirmarea valorii noastre vine nefiresc doar pe filiera masculină şi nu (şi) pe cea a majorităţii reale, nu ne rămâne decât să înghiţim cu noduri glumele proaste făcute pe seama reprezentantelor noastre alese de… ei şi să convieţuim cu paradoxul de care ne facem vinovate – bărbaţii îşi respectă mama, nu si femeia.
Să aşteptăm oare să apară şi la noi, ca în Croaţia, parcări lărgite destinate neîndemânaticelor femei şi până atunci să privim reclama pentru laxative în care o femeie face naveta dormitor-baie toată ziua, soţul se interesează tandru, după o zi istovitoare de muncă, “ce-ai făcut azi, iubito?”, iar ea răspunde stins “mai nimic…”? Vă imaginaţi hazul general la prezentarea ideii de publicitate? Dacă da, iubiţi-vă mai mult… “apropiatele”. Au trecut totuşi 50 de ani de când Betty Friedan a încurajat răscoala împotriva confortabilului lagăr de concentrare care era viaţa casnică. Păi, dacă tot l-am părăsit, şi mai des nu de confortabil ce era, de ce nu şi cu un mai consistent folos general? De ce nu ajungem să determinăm, să influenţăm, să schimbăm? De ce?
Un gând bun şi pe curând.
P.S. Cineva mi-a spus că reclama ar fi fost “îmbunătăţită”. Producătorii şi-au amintit că şi bărbaţii pot suferi de constipaţie? 🙂
De ce nitty-gritty? Cuvânt de origine necunoscută, nitty-gritty a apărut pe lume odată cu mine, nu spui când 
, având, poate nu întâmplător , înţelesul de “chintesenţă”. Americanii spun “get down to the nitty-gritty of the problem”. Româncele mi-aş dori să spună “intră pe C·A·T·C·H·Y “.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
