M-am trezit că, deși ne-am căsătorit din dragoste, dragostea asta s-a pierdut pe undeva, de-a lungul timpului, sub influența a tot ceea ce presupune viața în doi a unor oameni încă dependenți într-un fel sau altul de familiile lor. Prima ceartă, primul reproș s-a lăsat cu o palmă și o înjurătură spusă printre dinți din partea lui. Eu tocmai îi adusesem la cunoștință că mama soacră, adică mult iubita lui mamă, una vorbea cu mine și altele erau informațiile ce ajungeau la el. Nu a contat nici măcar faptul că eram însărcinată, eram vinovată că am îndrăznit să spun ce simt și a ținut în mod special să simt pe propria-mi față că sunt vinovată de sinceritate.
Am considerat că separarea noastră, cel puțin pentru un timp, ne va face bine amândurora și exact asta am și făcut, m-am mutat în casa părinților. S-au scurs trei luni departe unul de celalat, ne vedem accidental, mă durea că, deși eram însărcinată, nu făcea nimic să-mi arate că regretă gestul. Și totuși într-o zi, când am decis să vorbim între patru pereți doar noi, am hotărât să ne mai dăm o șansă. Deja pierduse primele controale la doctor, primele sunetele ale copilului, primele imagini cu bebe.
Anii au trecut, discuții au mai fost, ca în orice cuplu, mai mari, mai mici, nefericirea și-a făcut loc în ambele părți, deși fiecare dintre noi considera că a dat tot ce se poate ca să fim bine. Nu puține au fost serile în care ne așezam unul în fața celuilalt să discutăm serios despre ce avem de făcut căci împreună nu se mai putea. Nu puține erau serile când, în loc să adorm în brațele lui, adormeam cu copilul la piept plângând. Nu puține au fost serile în care îl sunam disperată să se întoarcă acasă căci domnul, deranjat de nemulțumirile mele, pleca de acasă închizându-și telefonul dramatic.
Și când, în sfârșit, certurile noastră păreau că s-au rărit, atât de mult încât puteam să mă mint că sunt fericită, nu doar liniștită, aflam și vestea: urma să devenim iar părinți, părinți ai unor îngerași gemeni. Bucuria mea avea să îl dea iar peste cap pe „domnul” soț al meu.
Munceam mult, încercam să fiu mamă acasă pentru fiul meu, o doamnă, profesionistă la locul de muncă și soție și prietenă pentru soțul meu. Ne pornisem și o mică afacere în comerț, afacere de care mă ocupam tot eu, de la aprovizionare și evidențe ale hârțoagelor, chirii, impozite, taxe, chestii de contabilitate. Eram epuizată, iar el absent total din viața mea.
Seara, aveam senzația că orice aș fi scos pe gură, nimic nu îi atingea auzul. Cu toată epuizarea mea, căutam să mă apropii de el, să știu ce am greșit sau ce greșesc, să nu îl deranjez, să nu simtă „domnul” greutatea sarcinii mele pe care oricum o considera o povară pentru el, să nu apelez prea des cerând ajutorul unui om care nu părea dispus să îl ofere.
Părinților mei nu aveam nicio șansa să le cer sprijinul (orgoliul meu nu m-a lasat), întrucât fusesem avertizată că ăsta o să fie traseul vieții mele alături de acest om, dar mă încăpățânasem să le demonstrez că nu au dreptate și că ce fac eu, măritându-mă cu el, e chiar ce trebuie.
În tăvălugul traiului zilnic, printre zâmbetele și stabilitatea pe care le afișam eu celor din jur și lacrimile mele dintre cei patru pereți ai casei în care trăiam lângă un om care era ”departe“ de mine, pereți ce uneori îmi păreau că mă strâng și mă sufocă, într-un moment în care sarcinile de la locul de muncă mă solicitau cel mai tare, iar eu aveam nevoie de sprijin, liniște și încurajare ca să pot trece cu bine acest prag, am început să am bănuieli cu privire la fidelitatea lui. Telefonul meu nu mai avea baterie și am vrut să folosesc telefonul lui s-o sun pe mama să văd ce face copilul nostru care se afla în grija lor pentru câteva ore. Mare mi-a fost uimirea când s-a enervat că am îndrăznit să iau telefonul și șocul a fost să observ că are și parolă… Încercarea mea de a-i folosi telefonul a iscat o ceartă, eu încăpățânându-mă sa intreb de ce reacționeaza așa și el reproșându-mi că i l-am luat fără acordul lui. Să mai zică cineva că belelele vin pe rând! Nu, belelele vin de mână deseori și până și un munte de om poate fi răpus de probleme.
A doua zi mi s-a făcut rău chiar la locul de muncă și primul lucru a fost să merg la doctor: sarcină oprită în evoluție! Cruntă vestea. Când i-am zis lui, i-am simțit ușurarea, și o durere și mai mare a pus stăpânire pe sufletul meu. Curând s-au confirmat și bănuielile mele: se iubea cu vânzătoarea de la parterul blocului în care locuiam! Ăsta era motivul pentru care se enerva din orice, iar telefonul stătea veșnic cu el și parolat.
Nici cu dovada în mâna mea – telefonul cu mesajul primit de la ea deschis – nu a avut bunul simț să recunoască! A urmat recuperarea mesajelor din calculatorul familiei, conversațiile lor, deja aveam mai mult decât o confirmare că “nebuna”, adică eu, nu e nebună, așa cum ajunsese să mă alinte al meu soț, încât și eu începusem să am îndoieli cu privire la “sanatatea mea”.
Știam că ce simt e adevărat, însă nu aveam dovezi. Și până să le am doar îi spuneam: “dacă ai pe cineva, gândește-te dacă merită! recunoaște și hai să ne despărțim! sau măcar recunoaște față de tine adevărul și potolește-te; nu vreau neapărat să îmi confirmi, dar înceteaza să mă mai faci să sufar!”.
Ce a urmat după aceea? Un lung chin, întrebări fără răspunsuri, milioane de lacrimi amare, deși din fire chiar nu-s o plângăcioasă, amenințări din partea lui (dacă mă lași, mă omor), teatru cât cuprinde. Ba, chiar îndrăgostita a îndrăznit să calce în casa mea să mă roage să nu spun nimănui de aventura ei cu soțul meu, că suferă copilul ei și o va râde lumea… Am întrebat-o: când tu te-ai agățat de soțul meu, te-ai gândit că suferă copilul meu că trăiește într-o familie în care mama și tata se ceartă? Sau că sufăr eu? După care i-am deschis ușa. Nu puteam eu să fiu așa cum merita ea să fie tratată.
Din toată perioada aceea, cel mai mai tare m-a durut că în ziua când am suferit intervenția medicală pentru eliminarea sarcinii oprite în evoluție, el nu a fost lângă mine. Nici măcar în acea zi, nu s-a putut opri din a se conversa și vedea cu amanta. Deși eu, soția lui, eram aproape cu un picior în groapă.
Nu vreți să știți cum este să simți că fără el nu poți respira, dar și că să respiri alături de el te omoară. Îl aveam în preajma mea – mi se făcea rău, simțeam o combinație de ură cu dezgust, furie, dezamăgire. Părăsea încăperea – simțeam că nu pot să respir și îl vreau înapoi, exact așa cum l-am iubit eu, așa cum l-am văzut cu ani în urmă, când am simțit să îmi las familia în urmă și să duc o viață lângă el.
Au trecut ani de atunci și acum vă scriu vouă: am o mare curiozitate – voi cum ați fi depășit momentul acesta?
Povestea mea are o continuare, dar e prea mult pentru o singură zi. Iar cititorii Catchy adoră să intre zi de zi în viețile celor ce au curaj să scrie povești de viață așa sunt ele, cu bune și cu rele…
Guest post by Una
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
