Adevărul este că, dacă umbli lelea pe străzi, fără să fii suficient de precaut, poți să te alegi cu un orgasm cât toate zilele, chiar când te aștepți mai puțin.
Nu că acesta ar fi un lucru rău. Vreau doar să spun că, dimpotrivă, dacă te pricepi să visezi și îi prezinți lui Dumnezeu fantezii bine construite, El ți le îndeplinește întocmai. Chiar și atunci când ele îi sunt prezentate lui Dumnezeu de altcineva, în numele tău.
În funcție de zodie, de colegele de la grădiniță și de ce canale TV urmărește, în mintea fiecărui bărbat se naște la un moment dat și se instalează o femeie în curul gol care reprezintă idealul lui de frumusețe și magnetul poftelor lui dezmățate. Această femeie rezidentă urmează să îi domine viața și să îi modeleze destinul mai mult decât toate învățăturile părintești sau decât predicile duminicale.
Așa mi s-a întâmplat și mie. Mai peste tot unde mă duc, port adică în creier o femeie cu bucile goale care îmi face mereu cu ochiul și îmi promite cele mai destrăbălate dulcețuri. Numai că nu orice fel de femeie. Cred că am mai spus asta, dar eu sunt Taur și sunt de pământ și de carne. Adică mie să NU îmi dai femei de pe Fashion TV sau anorexice din alea care prezintă colecțiile de vară ale nu știu cărui homosexual italian. Nu că aș avea ceva cu homosexualii, dar mie să îmi dai femei care au carne pe ele. Și care au c*r. Adică buci rotunjite ca pepenii, între care, mai ales dacă au abonament la sală, când ai de gând să pui ceva, să fii conștient că o faci pe riscul tău. Femei care, odată pornite, pot face o întreagă industrie farmaceutică să înflorească.
Altfel spus, sunt un desfrânat cu ștaif care trăiește mărunt, dar visează măreț! Care înghite în sec și se mulțumește cu realizări mărunte. Și asta nu pentru că nu aș ști eu ce să le fac femeilor, mamă, mamă!, ci pentru că ele nu sunt deloc proaste să îmi facă adică toate poftele, așa, când mi se scoală mie.
Numai când au ele chef!
Viața este foarte complicată.
Poate părea greu de crezut, dar mie unele lucruri mi se întâmplă exact invers decât la majoritatea bărbaților. De exemplu, după ce se despart de o femeie pe care au iubit-o, mai toți bărbații se reped de-a valma în alte femei, pentru a încerca să o uite pe precedenta și pentru a-și stinge poftele care îi perpelesc. În acest demers terapeutic, cu totul justificat de altfel, ei se avântă neobosiți după orice cur de femeie ca niște ogari la o vânătoare de prepelițe. Și, din câte aud, varianta aceasta de cauterizare a relației precedente dă rezultate.
Doar că la mine e altfel. După ce mă despart de o femeie pe care am iubit-o, multe luni de zile, rămân cu un sentiment straniu de responsabilitate și se întâmplă să refuz femei grozave doar pentru că, dacă m-aș culca cu vreuna, mi s-ar părea că am înșelat-o pe cea de care m-am despărțit. Și asta m-ar face să mă simt extrem de vinovat.
Iar pe mine vinovăția, ca și băutura, mă doboară.
Era vară, iar eu ajunsesem în Gara de Nord după o călătorie cu un tren aglomerat în care totul mirosea a transpirație și a piele de om. Am coborât din vagon, mi-am luat geanta în spinare și, știind că mai aveam de așteptat câteva ore până la trenul cu care urma să ajung acasă, am început să mă plimb pe peroane și să mă zgâiesc în vitrinele buticurilor în care, pe jumătate adormite, stau vânzătoare epuizate de căldură și de nenoroc, care abia așteaptă să se răstească la tine. Am băut un suc, am mestecat o ciocolată mică, pe urmă am mai băut un suc, am mâncat niște biscuiți și am mai băut un suc. După ce s-a răstit la mine și ultima vânzătoare, am ochit o bancă și, după ce am cerut politicos voie în limba română, m-am așezat lângă o domnișoară blondă, căreia fustița de blugi îi părea mai degrabă o batistuță pe care o ținea în poală. Pentru că mai mult decât o batistuță nu îi acoperea din corp. Pulpele masive și bronzate, genunchii și partea de început a bucilor erau toate lăsate la liber. La aer.
Nimic nu e întâmplător în lumea asta.
După câteva minute de stat cuminte pe bancă lângă picioarele dezgolite ale domnișoarei, care între timp începuse să vorbească la telefon în germană, și de tras cu ochiul la pulpele ei frumoase, am simțit cum, încet, încet, a început să crească în mine o căldură romantică. Am simțit o tresărire între picioare, acolo unde, ca un animal adormit în pantalonii largi, zăcea lungit Gigi Amoroso. Am simțit, adică, cum a ridicat un pic capul. Adică un început de erecție care, deși cu totul nepotrivită în Gara de Nord, mie personal mi s-a părut binevenită. Știu că multă lume crede că erecția prostește bărbatul, dar mie, de obicei, o erecție îmi dă idei noi. Prin urmare, stând cuminte pe banca anonimă și trăgând cu ochiul la picioarele încălecate și dezgolite până la cur ale nemțoaicei, mi-am amintit cum într-o vreme conversasem pe net cu o doamnă cultivată din București, absolventă de psihologie, care nu voise însă nici în ruptul capului să îmi arate vreo fotografie. Zicea că are un motiv foarte bun pentru asta și că dacă vreau să știu cum arată, trebuia să mă întâlnesc cu ea. Lucru care, la vremea aceea, când eu locuiam într-un orășel din vestul țării și eram proaspăt pus pe butuci de o femeie care îmi jurase dragoste eternă, dar care redusese eternitatea la o după amiază, era cu totul improbabil.
Acum însă, situația era cu totul alta.
Înviorat de acest gând, mi-am luat ochii de la picioarele nemțoaicei și mi-am scos telefonul din buzunar. Precis trebuie că aveam numărul ei pentru că îmi aminteam cum, cu multe luni în urmă, mai conversasem de câteva ori cu ea, și încă în termeni cordiali. Nu știu ce anume îi plăcuse la mine, dar cred că mă simpatiza. I-am găsit numărul și, după câteva clipe de ezitare în care mă întrebam dacă fac sau nu un lucru bun, am format. Telefonul a început să sune iar eu, așteptând ca ea să răspundă, m-am emoționat.
Numai că telefonul a sunat prelung, prelung, dar de la capătul lui nu a răspuns până la urmă nimeni. Am mai format o dată, gândindu-mă că spăla vase prin bucătărie sau întindea rufe pe balcon, dar, după ce și de data asta a sunat prelung de mai multe ori fără să răspundă nimeni, am închis. Mi-am înfrânt primul impuls de a arunca cu el în geamul buticului de pe peronul celălalt, așa că am băgat telefonul la loc în buzunar și m-am întors iarăși cu ochii la picioarele nemțoaicei. Ar fi fost prea frumos ca Isabella să răspundă și să spună, vai, Mario, ce surpriză! Unde ești? În Gara de Nord?! Și ce faci acolo? Ești singur? Haide la mine să faci un duș! Să bem un ceai împreună!
Au trecut câteva minute. Mă întrebam dacă ar fi o idee bună să intru în vorbă cu nemțoaica de lângă mine. Doar că, în timp ce îmi digeram această înfrângere personală nemeritată, aud că îmi sună telefonul din nou. Îl scot repede din buzunar și mă uit la număr. Ce bine că nu îl aruncasem. Ea era. Îl duc bucuros la ureche și vreau să spun ceva, dar ea mi-o ia înainte:
– Vai, Mario, ce surpriză!
– Bună, Isabella, spun eu, luat prin surprindere de aplombul ei.
– Ce faci, domnule? Pe unde umbli?
Vocea ei este deosebit de plăcută și unduită, de parcă Isabella ar face la telefon repetiție pentru o arie de operetă pe care urma să o cânte live puțin mai târziu.
– Sunt în Gara de Nord, răspund cu privirea lăsată pieziș pe picioarele nemțoaicei, care între timp le încălecase invers.
– În Gara de Nord?! exclamă ea surprinsă și bucuroasă în același timp. Așa de aproape? Și ce faci acolo?
– Păi, ce să fac, zic…
Doar nu era să îi spun ce fac.
– Aștept un tren spre casă. Peste vreo șapte ore.
– Aaaiaia! zice ea, oripilată de soarta mea de călător pe drumul de fier. Ești singur?
– Singur, da.
Pare că se gândește puțin. Apoi zice foarte hotărâtă:
– Haide la mine să faci un duș! Și pe urmă să bem o cafea!
– Nu beau cafea, Isabella, mă trezesc eu făcând, brusc, nazuri.
– Nu-i nimic, ai să bei un ceai, zice ea de-a dreptul imperativă. Hai!
După care îmi explică în detaliu ce trebuia să fac și pe unde trebuia să o iau ca să ajung în cartierul ei și apoi la blocul ei. Pentru că în generală fusesem campion la orientare turistică, mi-am însușit traseul repede. Nu am înțeles deloc de ce Isabella era atât de dispusă să se vadă cu mine, dar nici nu mi-am pus problema. Mi-am luat geanta pe umăr, i-am aruncat o privire recunoscătoare nemțoaicei, care s-a strâmbat un pic la mine ca la un pervers de care era bucuroasă să scape, și, aranjându-mi un pic pantalonii ca nu cumva cineva să bănuiască ceva, m-am îndreptat hotărât spre metrou.
Citește urmarea aici.
Puteți să vă împrieteniți cu autorul aici sau să aflați mai multe despre el aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
