– continuare de aici –
Sunt unele zile în care cel mai tare mi-aș dori să-mi pot băga capul într-o cutie, să las lumea de afară să urle, să se agite, să vorbească, să facă… lucruri care trebuiesc făcute. Iar eu să nu trebuiască să fac nimic. Doar să stau cu capul băgat în aceea cutie, să nu văd nimic și să-mi imaginez totul. Mi-aș imagina atunci o plajă pustie cu o barcă părăsită, o epavă, în care m-aș cuibări cu Zelda, ea ar avea pielea arsă de soare și cârlionții ei ar dansa pe ritmul brizei. Ar purta un sutien minuscul și o eșarfă pictată legată la brâu. Ar avea vreo trei brățări cu scoici și buzele i-ar fi uscate de vânt și sărate. Aș iubi-o acolo în barca părăsită, lemnul ar scârțâi sub noi, iar din lateral ne-ar lovi valurile, calm, în ritmul perfect al contopirii noastre. Ea ar geme în timp ce în depărtare un pescăruș ar țipa ca un avertisment deasupra lucrurilor ce contează cu adevărat. Apoi ne-am arunca în mare și ne-am topi ca o poveste nescrisă…
Sunt zile în care mi-e dor de ea. De ceea ce ar putea fi, de ceea ce îmi imaginez că ar fi. Mă gândesc dacă iubirile chiar există sau sunt doar niște puncte pe care le unim cu imaginația noastră. Un zâmbet e un zâmbet. Uneori e chiar o grimasă, ca la bebeluși, când au crampe și parcă zâmbesc. Noi, în schimb, ne imaginăm o întreagă poveste, mi-a zâmbit, pentru că mă place, pentru că întreaga ei viață și-a imaginat un om ca mine, pentru că mă vrea. Da, sunt dorit, sunt cineva, arăt bine… sunt pe naiba, sunt o bășină într-un așternut șifonat. Zelda, de fapt, ce e ea? O femeie pe care am cunoscut-o într-un bar, cu care m-am îmbătat și pe care am f*tut-o. Mare scofală. De parcă ar fi unica femeie pe care am f*tut-o. Și-atunci? Ce o face atât de specială că mă trezesc gândindu-mă la ea, visând-o și imaginându-mi partide în bărci părăsite pe plaje pustii? Mai ești și romantic ca o cizmă. Nu te gândești că-i intră vreo așchie în cur în timp ce o penetrezi și de aia urlă de sperie pescărușii?? Nu, tu cu poeziile tale de doi bani. Ți-e dor de ea! Rahat! Dar de nevastă-ta nu ți-e dor?? Sărăcuța, gătește, face curat, are grijă de maică-sa și de un idiot ca tine! Îți calcă, îți spală, îți desfundă țevile pe care le înfunzi tu cu bălegarul existenței tale! De ea nu ți-e dor??
La faza asta mi-am dat seama că în mine trăiește profesoara mea de chimie din liceu. Numai aia îmi mai punea asemenea întrebări idioate. Și de unde și până unde am ajuns de pe o plajă pustie cu pescăruși și amor leneș de după-masă, la nevastă-mea?? Parcă eram într-o cutie, unde puteam să-mi imaginez ce vreau fără să-și bage nimeni nasul? Halal viață, nu mai poate omul să fie singur!
– C*aie, vezi că vine imediat ăla cu proiectul, să nu pleci, ok? Ce-ți belești, mă, moaca la mine, ți-am zis de ieri… mă, ți-e rău? Ce-i cu tine? Arăți de parcă ai băut urină de rinocer mort.
– Am băut-o pe mă-ta! Am auzit, ok, stau să-l aștept pe maimuțoiul ăla, naiba știe unde l-ai găsit, că-i cât un fir de macaroană goală. P*la mea, ce ți-e și cu viața asta. Murim fără să vedem o plajă pustie sau vreo barcă părăsită, doar murim ca proștii.
– Mă, tu ai febră? Ce naiba-s cu siropurile astea, mă, plajă, barcă, dar vreo mulatră să-ți facă vânt la s*lă nu vrei! Scoală, băi, că-i amiază! Fasole în călduri ce ești! Te-a pedepsit Sofia, fără bombonici luna asta?
Adevărul e că n-am mai văzut-o pe nevastă-mea goală de câteva săptămâni, de când cu mă-sa, cu ghipsul lui mă-sa, cu recuperarea lui mă-sa… cu p*zda lui mă-sa, că m-am săturat! și mi-e tare dor de Zelda. Oare mă-sa lui Zelda trăiește? Oare ea se gândește la mine? Zelda, nu mă-sa. Cum eu cu ea, pe o plajă pustie, într-o barcă părăsită… pe naiba, ne julim cururile, aia facem. Se gândește la mine, la mine! Bou, sunt un mare bou! Pe când mă gândeam să caut un site cu filme deocheate și să mă masturbez, nu de alta, dar să eliberez toată nostalgia asta de doi bani, intră nenea macaroană.
– Bună ziua, să mă scuzați vă rog! știți, mi-a fiert apa în motor și… am avut ceva probleme, sper că nu v-am încurcat prea tare programul!
Ba cum nu! Tocmai mă gândeam să mă masturbez cu niște thailandeze, când intri tu ca o macaroană bleagă și îmi f*ți mințile cu motorul tău. Dar când l-am văzut așa firav, cu sacou din ăla cu dungi lucioase, cu o pălărie micuță, pe care o ținea în mână ca pe vreun trofeu, cu buzele subțiri și o mustăcioară ca un puf de virgină, cu ochi mici și parcă scurși din orbite, cu un nas ce tremura și vorbea singur, fără să se sincronizeze cu fața de care era atașat… i-am zis doar: bună ziua, luați loc vă rog!
Îmi venea să râd și să plâng în același timp, când l-am văzut așa emoționat, cu vocea tremurândă și în tonalități de mierlă beată ce cheamă ploaia. Nea macaroană a început să-mi explice cum stă treaba, ce investiții trebuie să facem la ce proiecte ar fi bine să renunțăm, în timp ce mustața lui se mișca isteric și nesincronizat cu nasul și cu buzele. De fapt, mi-am dat seama urmărindu-l că nea macaroană ăsta are o problemă cu fața. Când i s-a făcut fața, cineva, Universul, Dumnezeu, Budha, s-a grăbit și a aruncat așa, ca pe o pânză, la nimereală, un nas, o gură, o mustăcioară, fără să observe că era nasul altuia, buzele vreunui constipat, mustăcioara, nici nu era mustăcioară, dar, na, la grabă, se mai întâmplă. Și așa s-a format nea macaroană. În timp ce el calcula debite și subvenții, pe mine m-a pufnit râsul la gândul că mustăcioara lui, de fapt, nu era mustăcioară. Bou ce sunt!
– Vă rog, pot să refac calculul dacă nu doriți subvenția pentru apă îmbuteliată, nu e o problemă, putem renunța. Chițcăia emoționat, în timp ce eu behăiam ca un bou ce sunt. Bineînțeles că m-am scuzat, i-am spus că, de fapt, sunt foarte agitat, că soacra mea e în spital și reacționez ciudat la stres, uneori râd, alteori plâng, dar că nu-mi stă capul acuma la cifre, dar că el explică foarte bine și aș fi super recunoscător dacă ar putea reveni mâine când asociatul meu ar putea să-l primească. Știți, el e mai bun la cifre decât mine, eu sunt mai mult latura artistică.
– Da, da, bineînțeles, nicio problemă! Sun mâine și stabilim! Îmi pare rău pentru soacra dumneavoastră și îmi cer scuze! și-a adunat hârțogăraiele într-o servietă găurită în colț, și-a întins mâna ca pe un mănunchi de degete fleoșcăite de atâtea emoții, a tremurat un la revedere… și-a adunat mustăcioara, nasul și buzele și dus a fost.
Liniște. În sfârșit. M-am băgat înapoi în cutiuță, am tras perdeua cu lumea exterioară și m-am întors pe plaja pustie, în barca părăsită, unde Zelda zâmbitoare își dădea cu lac pe unghiile de la picioare, în timp ce sânii i se odihneau leneși în sutienul minuscul de culoarea mării. Aveam un chef nebun să mușc din sânii ăia, să-i zdrobesc buca stângă, să-i sorb buzele roșii, să-i ling tatuajul de pe gât… când, deodată, se zgâlțâie toată barca și o voce masculină, de undeva de sub barcă, urlă nervos: Bă, tu ești prost? Ce naiba l-ai chemat și mâine pe ăsta?! Nu puteați termina azi, mă, cap sec! Mâine e vineri, cine p*la mea stă să-l asculte pe ăsta cu cifrele lui?
– Păi, tu, cine? Că eu mâine nu vin, ți-am zis! O duc pe soacră-mea la kinetoterapeut să-i regleze șuruburile!
În sinea mea mă gândeam că lumea asta e o mare bășină. Că nu mai poți nici să visezi în liniște, că trăim două vieți, una reală și una imaginară, și că mereu aceste două vieți se f*t una pe alta la icre. Că în existența asta organică, neliniară și haotică, ne bălăngănim ca niște s*le bete printre punctele strategice, care niciodată nu știi dacă sunt din viața imaginară sau din cea reală. Că totul, zilele, nopțile, orele, sunt doar niște bărci părăsite, sau ce urmează a fi părăsite, și nimeni, nimic, de niciunde nu-și va juli fundurile cu bărcile mele, pentru că sunt ale mele, și pentru că fiecare stă mic și înghesuit în propria-i barcă, singur, părăsit sau nici măcar, ignorat, uitat, ca un mic muc de țigară aruncată la nimereală pe o plajă pustie.
…și toate astea le gândeam în timp ce asociatul meu îmi spunea:
– Te-a căutat ieri o tipă interesantă, vezi că ți-a lăsat o carte de vizită pe birou, uite acolo, lângă telefon!
Carla Duval
Editor literar
Număr de tel…. bla bla bla
Zelda …scris cu pixul
Carla. Zelda. Carla e Zelda… și un zâmbet cât o felie de pepene mi-a răsărit pe chip… Zelda mușca dintr-o felie de pepene, scuipând sâmburii pe lemnul învechit de soare și vânt… Zelda e Carla… iar eu sunt un bou fericit…
Pe Erika o găsiți întreagă aici
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
