Uşi. Uşi de lemn. De metal. De plastic. Cu balamale. Sau glisante. Uşi cu broască sau cu yală, aşteptând o cheie să le însufleţească, măcar aparent, nemişcarea. Uşi cu senzori, deschizându-ni-se-n faţă la simpla apropiere. Uşi încuiate. Sau zăvorâte, ca-n străvechime. Uşi – protejându-ne intimitatea, zice-se. Limitându-ne singurătatea. Sau prea plinul. Uşi – între noi, om şi om, în case fără nicio fereastră.
●
Uşi interzise. Ca-n poveştile copilăriei. Vă amintiţi? Multe dintre basmele popoarelor lumii au, ca un laitmotiv, câte o casă, un castel în care există o uşă interzisă. O uşă pe care personajele principale sunt atenţionate să nu o deschidă. (De ce oare doar personajele principale?…) Interdicţia pare, dacă-mi amintesc bine, sumbră: ceva rău se va întâmpla dacă va fi încălcată. Şi asta se întâmplă, desigur, de fiecare dată. Ca şi în viaţa reală. Cine n-a păţit-o? Nu ştiu dacă curiozitatea e cea care face gestul interzis. Sau e doar tentaţia. Poate că uşile interzise nu ne atrag atât prin faptul că sunt închise, cât mai ales prin interdicţia ce le blindează mai ceva decât cele mai sofisticate lacăte. Ce am câştiga ne-deschizându-le? Ce am pierde? Poate ocazia de a vieţui, banal, fără a ştii ce înseamnă să trăieşti. Pentru că a trăi implică şi riscuri. Şi interdicţii ce se cer încălcate. Uneori.
…iar o realitate străveche pare tocmai a confirma cele de mai sus: pe vremuri, în satele româneşti, proprietăţile vecine nu erau limitate de garduri. Ca atare, nici porţi nu prea existau. Iar uşile caselor nu erau niciodată încuiate. Doar o mătură pusă pieziş, peste prag, semnala cunoscuţilor că proprietarii nu sunt acasă. După câte am învăţat din cărţile de istorie, mai mult sau mai puţin romanţată, hoţiile, furturile erau nu numai foarte rare, ci mai ales foarte aspru pedepsite. Dar exista respect. Încredere. Cuvânt. Onoare. Alte uşi interzise, de fapt.
●
În înţelepciunea orientală există o pildă care spune despre doi tineri căsătoriţi cam aşa: după nuntă, mirele vine şi bate la uşa soţiei sale. Ea întreabă: Cine e? El răspunde: Sunt eu! Mireasa nu-i deschide. Scena se repetă şi azi, şi mâine, câteva zile la rând. Din nou, el bate la uşă. Ea întreabă: Cine e? El răspunde: Sunt tu! Şi abia atunci femeia i-a deschis soţului său uşa, primindu-l cu adevărat în viaţa ei. Câţi dintre noi putem spune, cu adevărat, asta? Câţi o simţim? Câţi o trăim? O uşă la care batem, ştiind că e cineva care ne va deschide. Oricând. Necondiţionat.
●
Uşi ce se deschid spre exterior. Sau spre interior. Uşi care nu se deschid. Uşi care nu se mai deschid. Sau nu ni se mai deschid. Uşi închise, dar descuiate. La o astfel de uşă am bătut şi eu, încet, aşa cum învăţată am fost că se cuvine. O dată. Şi încă o dată. Fără să primesc răspuns. În genunchi aş fi căzut înainte-i şi aş fi continuat să bat până tot sângele din gând mi s-ar fi prelins pe degete şi pe lemnul uşii, cheie făcându-se. Doar să nu fi simţit ce am simţit, să nu fi înţeles ce-nţelesesem deja. Să nu fi fost eu cea care o deschide, descuiată fiind, pentru ultima oară. Din interior. Spre mine, aşteptându-mă. Ca o rugăciune rostită tardiv. În faţa unei uşi dincoace de care, cu adevărat: Sunt tu!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
