Tocmai ce-a plecat. El a rămas în trecutul meu, eu am continuat să îi marchez prezentul. El m-a ridicat pe un piedestal, eu l-am dat exemplu următorilor, de „Aşa nu”. Acum, ne-am reîntâlnit, la o cafea. Avea nevoie să îi redau încrederea în sine. Ştiam cum, dar n-am vrut. De ce să i-o redau, şi-apoi să mă uite? De ce să nu rămân pe piedestalul meu, să tânjească după mine, să creadă că fără mine nu e întreg…
„Chiar ai crezut că am să revin?” Mi-a spus un altul, de curând. „Da.” „De ce?” m-a întrebat. „Pentru că eu ştiu că sunt specială”, i-am raspuns. S-a uitat lung la mine. Nu ştiu dacă m-a luat în serios sau doar a crezut că sunt plină de mine, dar eu chiar ştiam că are să mă caute, în acea seară, oricât de indiferent ar fi încercat să pară, cu o zi înainte. Şi-am vrut să las o amintire şi mai puternică decât lăsasem înainte. Are să mă mai caute, o ştiu sigur. El nu, dar eu o ştiu.
Şi El, care nu vrea să mă lase să plec. Care nu poate accepta ideea că m-am rupt şi-am început să zbor spre alte zări. Care îmi este drag şi a devenit parte din viaţa mea, de care nu mă pot lipsi, la fel ca şi cafeaua de dimineaţă, dar refuză să accepte ideea că mă gândesc la alte gusturi de cafea, mai exotice. El, care nu vrea să fie ca Ei. Iar mie-mi place asta.
Şi-atâtea alte inimi frânte, pe care am călcat cu tocuri înalte, lăsând semne ce nu pot şi nu se vor a fi şterse. Pe care calc de câte ori îmi ies în cale, deşi ei ştiu că am să fac asta. Care mi se aruncă în faţa picioarelor, de bunăvoie, cerşind o nouă urmă.
Îmi place asta? Ador! Respir durerea şi lauda lor, le cânt povestea în litere, le dansez vibraţiile inimii, lacrimile, zâmbetele şi ochii mari, plini de speranţă, cu paşi de tango. „Nu te iau, te ţin doar ca să mă încânţi, doar ca să-mi creşti încrederea în mine, doar ca să mă răzbun… Iar ţie-ţi place asta şi mai vrei. Ai să mai vii, implorându-mă din priviri să îţi zâmbesc, măcar.” E egoism? Desigur, şi o ştiu şi ei. Dar altruismul nu atrage – oamenii încep să te adore doar când renunţi la înfloriturile hollywoodiene și redevii egoist, crud şi într-un frumos echilibru indiferent, pe tocuri, în care accepţi doar ceea ce ştii tu că-ţi face bine, nimic altceva în plus. Nimic nu le dă mai tare sentimentul de a fi complet decât o dependenţă decadentă de un vânător. Dar vânătorii au şi ei nevoie să se simtă întregi, nu-i aşa?
„Ţie nu ţi-e frică să rămâi singură?”
„Mi-e frică, dar am atât de multe amintiri dintre care să aleg. Şi-apoi, vă am pe voi, care sunteţi ai mei pentru totdeauna, doar că eu am ales să vă ţin în vitrină, şi nu lângă mine…”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
