Prejudecățile societății noastre spun că dacă ești femeie singură nu prea te descurci cu multe în viață. Faci și tu ce poți, cu alte cuvinte. Îmi displace profund această etichetă. Dar, din păcate, nu pot afirma cu mâna pe inimă că este complet falsă. Din proprie experiență, desigur.
Am 40+ și sunt singură. Am reușit să supraviețuiesc unei iubiri incandescente și unui divorț cu mult circ. Am ieșit ciufulită puțin, admit, însă acum, privind retrospectiv, aceste etape sunt, în sfârșit încheiate și așezate la locul lor, în istoria personală. Cu alte cuvinte, de ceva timp, mă descurc singură, preluând în casă și rolul bărbatului absent.
Locuiesc într-un apartament nici prea prea, nici foarte foarte, în oraș. Nu am copii, dar am un animal de companie și multe lucruri „bărbătești” învățate și asumate. Da, mă refer la clasica schimbare de priză sau la clasicul cui ce se mai cere uneori bătut în perete și nu în talpă. Ce-i drept, încă nu am ajuns la nivelul „bormașină”. Tocmai de aceea, când am avut nevoie să-mi renovez apartamentul am trecut prin… prin aventuri, să zicem. Am căutat, inițial, prin cunoștințe, o echipă de meșteri buni. După calculele mele (naive, așa e), în două săptămâni ar fi trebuit să fie totul gata. Și a fost. Gata de provocat o criză de nebunie, căci în acele 14 zile m-am ciocnit de le mai insolite probleme – ba nu veneau toți la treabă, ba întârziau toți, ba numai șeful și nu se apucau până nu le spunea el ce să facă, ba dispărea din vopsea, ba culoarea alb agreată pentru bucătărie avea o puternică și suspectă nuanță de fucsia – „lasă, doamnă, că vouă, femeilor, așa vă place” și câte și mai câte. I-am concediat până la urmă și am încercat să lucrez cu un singur meșter doar, că e mai ușor să lucrezi cu o singură persoană, chiar dacă vorbim de o operațiune mai lungă. Tot așa, prin recomandări ferme. Și chiar a mers… trei zile. După aceea, a început să lipsească cu motive cât se poate de „întemeiate” și elaborat povestite, ajungând să vină o dată pe săptămână, în timp ce eu locuiam în mijlocul dezastrului ce părea fără sfârșit și cu nervii răsuciți pe trafalet.
După trei luni de la începutul „Operațiunii Monstrul”, cum am botezat-o în gând, mi-am dat seamă că trebuie să schimb macazul. În primul rând, am pus mâna pe carte. Vorba vine, adică am căutat sfaturi pentru renovarea apartamentului și am luat totul aproape de la început. Norocul meu a fost că unul dintre vecini, care știa, așa cum știa tot cartierul, că renovez cu peripeții, s-a oferit să mă ajute în ziua în care m-a văzut cărând două galeți mari de lavabilă. Eram hotărâtă să termin singură totul, dar uite că există și o zeiță ocrotitoare a femeii singure erijate în zugrav de ocazie și vecinul, odată intrat în ceea ce fusese cândva cochetul meu apartament s-a luat, mai întâi, cu mâinile de păr și, mai apoi, le-a pus pe bidinea. În concluzie, am muncit cot la cot, până la final, când a fost vorba de amenajarea livingului… Și știți ce? Am făcut o treabă excelentă! Și mai era ceva… Petrecusem mult timp împreună – poate prea mult -, cu glumițe „de șantier”, doi camarazi împărțind de la ipsos la ultima felie de pizza, de la seri plăcute, liniștitoare, în care cinam printre găleți și mobilă acoperită cu cearșafuri la nopți aprinse de amor. Însă… n-a fost să fie. La nici o lună după ce am terminat renovarea, s-a mutat cu serviciul în alt oraș, iar povestea noastră s-a topit treptat în ceața distanței.
Dar.. ce ziceam? A, da, sunt o femeie singură de 40+ care a supraviețuit unui divorț și unei iubiri incandescente… nu cu soțul… 🙂 Zic că or mai fi șanse și nu tocmai la următoarea renovare. 🙂
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
