Toate se adună în jurul mesei: nunta, botezul, prieteniile, afacerile, priveghiul, înmormântarea.
De aceea, am un sentiment cald pentru familiile în care încă se gătește. Funcționez sub o puternică amprentă olfactivă. Țin minte parfumuri, arome, izuri din varii timpuri, chiar – sau mai ales- din copilărie. Fiecare dintre ele poartă o imensă încărcătură simbolică, fiecare îmi reactivează amintiri și senzații. Extrem de proustian, da. Sunt o bancă de amintiri olfactive.
Mă fascinează restaurantele care te agață încă de pe stradă cu mirosuri îmbietoare de mâncare. Știu, eticheta nu permite, cică e un dezastru al eleganței, vai, tu! But who cares? Până acum câțiva ani, mai cochetam cu snobismul și cu trendurile. Poate aș fi zis și eu că e aiurea să-ți miroase casa a sarmale, de exemplu. Acum, m-am relaxat. Am obosit să mimez racordul cu regulile altora sau simpatia pentru cauze în care nu mă regăsesc.
Citiți și Despre snobism și neamuri proaste
Mi-aș parfuma casa cu miros de sarmale, numai și numai din spirit de frondă, la o adică. Așa, doar ca să văd cum leșină arbitrii eleganței snoabe de indignare și stupoare.
Îmi plac casele în care miroase a mâncare, mai ales când se apropie sărbătorile. Sau duminica. Îmi inspiră căldură, încredere, relaxare. Mă alungă grija exagerată de a păstra căminul ca pe un muzeu în care nu ai voie să muți lucruri din loc sau în care mirosurile de bucate sunt taxate ca lucruri dezgustătoare, nepermise, penibile.
Văd încă, printre amintiri, gospodine disperate, cu însemnele groazei și scârbei întipărite pe față, repezindu-se spre ușa bucătăriei, ca nu care cumva mirosul mâncării să pătrundă în livingul lor sanctuar. Altar. Muzeu. Pupitru de navă cosmică.
Am crescut într-un bloc în care vara, din cauza căldurii, ușile apartamentelor se lăsau deschise, iar dinăuntrul lor se revărsau, pe holul central, mirosuri de prăjeli și de găteli, care mai de care mai – așa le simțeam noi – îmbietoare.
Blocul nostru era înțesat de copii. Părinții ne erau oameni mai degrabă simpli, înțelegeau viața în sensul ei brutal. Nu își iroseau timpul pe lucruri neesențiale, care ar fi putut să le tulbure modestele, dar tandrele bucurii. Nu sufereau din pricina celulitei, manichiurii, poșetelor, mărcilor de ceasuri, de pantofi sau mașini. Se bucurau de mâncare simplă, de multe ori sărăcăcioasă, dar bună, de copii, de prieteni. Se vizitau și se ajutau. Râdeau mult împreună, deseori așezați pe treptele din fața intrării. Jucau șah și table. Vecinele își făceau una alteia părul permanent. Toate aveau aceeași coafură, mai degrabă urâtă. Blocul nostru era o mică familie, in sensul cel mai balcanico-meridional cu putință. Zeffirelli ar fi murit de extenuare pe la ferestrele noastre, Kusturica, la fel. Poate că și de drag.
Încep anul cu gândul la mâncarea care încă ne unește, dar ne și etichetează și ne separă în prețioși, inevoluați, mitocani, fini, intelectuali, selecți. Nu voi înțelege niciodată această fractură, dar voi aștepta, la ferestrele imaginației, ca pe holul unui bloc care nu mai există, să izbucnească frenezia mirosurilor de bucate de iarnă, începând cu Sfântul Nicolae și terminând cu Sfântul Ion.
La mulți ani, prieteni! Un 2021 cu oameni dragi la masa voastră!
Pe Camelia o puteți urmări aici.
Toate articolele, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Idei de cadouri pentru femeile care apreciază rafinamentul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
