16 iunie
Încă de cu o zi înainte mi-am făcut frumos traseu pe Bikemap și l-am încărcat pe GPS. Ne-am descurcat de minune, fără lacrimi, dar și fără motociciliști chipeși să ne arate calea. Însă cred că a durat vreo trei ore să ieșim din Istanbul. Cum am trecut cu feribotul pe partea asiatică, au început urcușurile, la modul împins la Nelu, fiindcă pantele erau mult prea abrupte. Însă când să lăsăm orașul în urmă, șoseaua era în construcție și banda de urgență, de altfel generoasă, ia-o de unde nu-i. 90 % din trafic erau TIR-uri. Mă simțeam ca o gazelă cu un picior rupt într-o turmă de bizoni. La un moment dat, se desprinde un bizon mai mic și se oferă să mă ia în spinare până în Şıle. N-am refuzat. Doar că bizonul, tot bizon:
– Do you want to do something with me?
-”Da! tocăniță!” No! și un zâmbet plat. Şıle?
– Relax! No problem.
“Mersi de înțelegere, bunule samaritean care pentru un gest de omenie te așteptai la un gest de preacurvie, poate.” N-am nimic împotriva preacurviei spontane, dar contextul nu era de mine. Sau poate doar vroia să bem un ceai…
Ajunsă cu câteva ore mai devreme mă minunez de micul orășel.
Tare mi-aș fi cheltuit din bănuți pe niște pantaloni din bumbac încrețit, pentru care orașul este faimos (aveam să aflu mai târziu). Intru într-un restaurant: “WIFI var mı?” și comand un ceai. Nu mă abțin și desenez panorama. În timp ce trăgeam de ceai, patroana îmi aduce o farfurie cu paste și iaurt. Îmi zâmbește. Era din partea casei, așa că desenul ăsta a rămas în Şıle.
Ce-am mai făcut până pe 21 iunie găsiți aici, iar eu am să vă mai povestesc o întâmplare de pe 25 iunie.
În timp ce eu şi Nelu pufăiam de zor la deal, un tânăr turc se oferă să ne ia cu mașina. Refuz politicos și turcul o ia din loc. Dupa câțiva kilometri, același turc, care între timp a făcut stânga împrejur, după ce a verificat dacă sunt singură, probabil, oprește iar. Începe să dea din mâini și, gesticulând, îmi atinge ușor pieptul cu dosul palmei, ca din greșeală. Îi parez mâna imediat cu dorința să-i parez fața însă.
– YOK (nu) Turkısh! Anlamadın (nu înțeleg) îi zic și încep să pedalez. Turcu’ începe să alerge așa că mă opresc. Îmi pune mâna pe umăr și insistă în turcă, ridicând tonul vocii. Îi îndepărtez mâna:
– DUR! YOK! TEHLIKE (PERICOL)! POLIS!
O fi fost privirea mea de rupt capete sau propriul lui instinct de conservare, cert e ca s-a oprit acolo. Eu mi-am continuat drumul, dar fiind deja 19.00 m-am oprit în primul sat. De dormit la cort tot n-am dormit. Am dormit în casă de țărani turci. Acum sunt în Aktum și mâine mă pornesc înspre Ordu. Despre turci numai de bine. Pentru tinerii șoferi turci care se oferă să mă scutească de drum: Sunt nepoată de-a lui Ștefan, băi! Așa că vezi-ți de drum și de ouă!!!
Pe curând! 🙂
Citiţi şi
Într-o mașină, la drum de iarnă, vrei să ai vizibilitate bună și să-ți fie cald
Servicii SEO: importanța promovării online pentru afaceri
Mirabela m-a învățat să trec din hora mare, în hora mică
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
