”- Ce-o fi în capul ăstora care se tatuează din scalp până-n tălpi? Ei nu știu c-or să aibă cândva 75 de ani și-or să arate de râsul lumii?
– Lasă-i, mă, ăștia-s oameni ”carpe diem”, ce să înțelegem noi? Crezi că apucă 75?! Sigur le place să folosească acele și altfel decât la tatuaje…”
Eu sunt Laura și sunt tatuată. Fix mai jos de mânecă. Nu de-al naibii, nu ca să vă fac în ciudă, ci doar așa, că mi-a cășunat într-o zi să-mi fac niște cireși înfloriți pe încheietură. Să-mi amintesc cât de mult iubesc să scriu, să mângâi și să zbor. Un simbol față de care am făcut un legământ. Să nu uit cât oi trăi. Să-mi amintesc și la 75 de ani marele secret pe care l-am aflat la 25.
Tatuajul e ca un fel de capsulă a timpului făcută din cerneală. Înghesui în ea fluturii vârstei. O neînfricare pe care eu una, sper s-o am și la 50, și la 60 de ani. Un tatuaj înseamnă să trăiești, într-adevăr, clipa. Înseamnă s-o transformi într-o amintire de pipăit. Într-o amintire care va evolua alături de tine, a cărei semnificații se vor adânci dimpreună cu vârsta.
Sigur că voi îmbătrâni și eu, o să mi se lase pielea și-o să fiu plină de riduri. Așa o să fim toți. Eu, una, cu siguranță voi avea mai ales niște riduri adânci de zâmbet. Dar tatuajele or să spună că nu mi-a fost frică să-mi fircălesc corpul. Ba chiar la vedere, vai!, de mă întreabă toți dacă e cu henna. Nu-i. E pe viață. Pe viața mea, înțelegi? Nu pe a ta. Tu dacă nu vrei să-ți faci, nu-ți fă. E fix alegerea fiecăruia.
Desenele de pe corpul meu le vor spune nepoților că au o bunică pe care-or să vrea s-o descoasă. ”Dar ce înseamnă florile de pe mâna ta, bunooo?” ”Ehe, măi copii…”. O să fiu ”cool”, mă. O să fiu interesantă. De a cui părere credeți că-mi va păsa? A puștilor care vor roi pe lângă mine sau a vecinii de pe băncuța de peste drum care mijește ochii dezaprobator? Cândva, pe vremea ei, a scris pe Facebook că n-apucă 75-ul, că sigur folosesc acele și-n venă, și-n fund, și-n cot. C-așa-i soiul ăsta de ”carpe diem”. Ca și cum dacă trăiești clipa nu mai ai dreptul la bătrânețe. Haha!
Va avea și ea 75. Amândouă vom avea riduri, piele fleașcă, burtă, dureri de șale, reumatism. Dar eu voi avea și un tatuaj. Două. Șapte. Pentru că așa am vrut, pentru că am învățat cândva cât e de important să trăiești corăbiile vârstei, să te avânți indiferent de ce îți strigă cei de la mal. Sigur că n-am să fiu la fel la 75 cum eram la 25. Dar cine va fi? Și de ce credeți că l-aș regreta? E semnul meu că am trăit. E urma c-am înțeles că viața se simte, nu se cară în spate, nu se trage după tine.
Bătrânii cu tatuaje au povești de viață fabuloase, nemaiauzite. Bătrânele cu desene până deasupra decolteului au cu siguranță ceva memorabil de spus. De mă întrebați, v-aș zice că-s chiar prea puțin din soiul: ”Carpe diem”.
”- Ce-o fi în capul lor? Ei nu știu c-or să aibă cândva 75 de ani și-or să arate de râsul lumii?” Dar tu ce-ai să faci când ai să ai 75 de ani și vei fi… ca restul lumii?
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Mizerabil, pur și simplu mizerabil
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
