Iar astăzi este una dintre puținele ocazii în care cineva alege să mă întrebe „tu ce crezi?” în privința unor informații despre islam și musulmani. Aleg să răspund așa și aici, pentru că una dintre lecțiile foarte valoroase învățate de la bătrânul meu este fix asta „păstrează-te deschisă! Atacă ideea, nu omul”.
Așa că iată-mă aseară citind un articol lung, cu prea multe scroll-uri despre islam, fix la îndemnul omului care mi-a solicitat părerea.
Nu o să încerc să-l combat, n-ar avea sens. Oricum, obiceiul este să scriem sau să ne exprimăm în baza experiențelor sau a convingerilor proprii, iar eu… eu am decis de ceva vreme că renunț la nevoia de a convinge, mai ales acolo unde concluziile sunt deja trase.
De povestit, eu n-am ales tot orientul și nici toată lumea musulmană. Am ales să mă rezum la Iordania și la povestea mea de acasă.
Deja mi se pare amuzant să mai fie nevoie să spun cuiva că-i una dintre cele mai deschise. Pare de-a dreptul ilar să mai spun cuiva că… da! nu doar că dețin un pașaport (pentru că eu, oricum, am două), dar îl și folosesc de-i sar fulgii. Și eu, și ai mei (pe ale lor).
Frații mei au căsnicii perfecte și complete, bazate pe dragostea simțită față de perechile lor și nimeni nu s-a gândit să intervină și să „le aranjeze” căsniciile. Nepotul meu preferat a primit un X5 când a absovit facultatea, iar cele două nepoate mari sunt nr 1 şi nr 2 la University of Jordan (și nu-i deloc ușor să fii fruntea celei mai bune universități din țară). Firește că toți au carnet de șofer (mai puțin eu, eu sunt singura care nu s-a mobilizat în direcția asta, și culmea! eu nici nu trăiesc acolo.), că au mașini la dispoziție și că e nevoie doar să urce în ele și să meargă la cumpărături! Da, când merg în bazar, merg cu sora sau cumnatele mele. Și da, tot timpul suntem însoțite de cel puțin un barbat (fie că e frate sau nepot), că doar n-o să cărăm noi cumpărături făcute pentru o săptămână, pentru o medie de 15 persoane (că nu știi niciodată când ai oaspeți). Dar asta-i piața menționată în articol, la shopping… ferea din calea femeilor din clan! 🙂
Plimbarea în Amman e o plăcere, mai ales seara, când orașul se pregătește pentru viața de noapte. Pe străzi vezi oricând femei la volan, îmbrăcate mai modern decât jumatate din occident și culmea!, multe dintre ele nici nu poarta hijab pe cap! Obrăznicăturile! Le întâlnești oriunde și, mai ales, decența și eleganța le diferențiază rapid de turiste. Familia mea este credincioasă și închisă. Femeile din familia mea poartă hijab, dar ce frumuseţe aparte le conferă acesta! Sau poate a devenit vreun fetiş de-al meu să îmi curgă ochii după femeile care-și dezvăluie feminitatea (mai ales) fără să fie dezbrăcate, mulate sau transparente. Și îmi mai plac șalurile. De orice fel. Purtate elegant, pe umeri sau pe cap. Îmi place misterul de a provoca, fără să dezvălui! Dar, na! nu despre fetișurile mele intenționam să scriu.
Unde ne mai limita articolul ăla? Ah! Da! După ce că nu suntem niște sublime idioate, mutilate genital și ținute ascunse, mai ieșim și în oraș, la prânz și cină (eu și la bowling, dar nu despre mine vorbim acum, așa că nu săriți să-mi explicați cât m-am „deschis” în România. De fapt, aici m-am închis și mai tare, profund dezamăgită de toată expunerea asta și vânzările stimulate doar pe baza de sex și vulgar).
Dar dacă nu e vreo fiță, ceva nou, ceva greu accesibil, pentru care ei, musulmanii, să se zbată puțin pentru o rezervare, atunci nu doar că nu stăm în fața cârciumii, pe trotuare, dar avem magnificul și banalul drept de a alege unde ne dorim să mâncăm, să ieșim, să cumpărăm.
Nu ne căsătorim minore și nici cu forța. Da, nu neg că sunt cazuri în care „îți cumperi” soția prin căsătorii aranjate. Diferența este că acolo se întâmplă cu fetele din familii sărace, în general, din familii de beduini și gestul în sine „salvează” întreaga familie. Aici, constat că același gen de căsătorii se întâmplă din dorința femeilor, educate, frumoase, sănătoase… tot către niște bătrâni libidinoși trag, pentru accesarea unui statut diferit și culmea e că își uită și familiile în momentul în care fac acest lucru!
Nu o să neg nicio secundă prezența habotnicilor, a îndobitociților, a islamiștilor care habar nu au de vorbele din Qur’an, ci își duc banala existență pe baza unor interpretări sinistre. Nu știu cât de mulți sau de puțini sunt… dar zău c-am fost să vizitez și sate din Oltenia – și dacă nu aveți cunoștere despre regulile „islamiste” sub care se duce traiul acolo, vă las să vă documentați (ideal, nu doar din povești).
Reguli stricte? Da! Dar n-au valoare de lege, ci de principiu. „Să nu te zgâiești bălind la soția mea” este pentru noi, în primul rând, un semn de minim respect față de bărbatul familiei, fie că e soț, tată sau frate. Contrar occidentului, în care bărbatul se simte mândru că femeia de lângă el este grosier studiată și de alți bărbați. Well… poate că musulmanii sunt perfect conștienți de valoarea femeii de lângă ei și nu mai simt nevoia unei alte confirmări. Și nu o dată am citit istorii sau am vizionat filmulețe făcute în marele occident, unde îți iei o sticlă în dinți, în momentul în care bărbatului i se pare că insiști prea mult cu privirea pe femeia care-l însoțește. Să nu te săruți (ori alt gen de spectacol cu tentă erotică) pe stradă, este doar un termen de conduită firească, că doar și-n marele occident auzi adesea în locuri publice „hey, you two! Get a room!”
N-o să bifez sublinierea Siriei și a Libanului, pentru că asta poate fi doar experiența autoarei. I-aș spune doar că nu! Nu-s nici pe departe cele mai închise și cele mai stricte țări musulmane. Și-aici n-am cum să nu punctez neajunsul aparent la nașterea fetelor… și de va merge autoarea în Amman să-mi întâlnească tatăl, o să afle de la el cum a dat soarele și luna înapoi omenirii ca să mă nasc eu. O simplă musulmană educată, susținută și încurajată să-și trăiască viața, așa cum îi va fi la îndemâna principiilor proprii, fără să uite că nimic nu-i dă dreptul să rănească oamenii prin acțiunile și vorbele ei.
Cât despre îndobitocire… (și-mi mai bifez o dată fetișul propriu), nepoatele mele au cerut singure să poarte hijab, înainte de a fi „impus” de ceasul biologic. Eu nu port (câteodată mă întreb dacă nu cumva e doar o formă de a spune: „eu sunt alfel”. Pentru că a fost suficient să vreau, ca să pot), așa că le-am întrebat „de ce?”, mai ales că trăiesc într-o țară în care deja adolescentele renunță cu acordul părinților la orice formă de închidere. Niciun alt răspuns de-al lor nu mi-ar fi putut bucura sufletul mai tare! Pentru că li se pare extrem de „erotic” (termenul nu-i cel mai potrivit, dar mă grăbesc și n-am găsit altul) și de plin de dragoste gestul tatălui, care vine acasă și dă jos hijabul soției cu un gest plin de tandrețe. Iar momentul ăla e special și e doar al lor. Și uite cum mă pocnește un iz de invidie!
Femeile noastre nu merg la sală, pentru că au sala organizată acasă. Așa am și eu, așa au și occidentalii care își permit trei aparate de fitness și au și spațiu pentru ele. Dar femeile musulmane (și aici dau frâu invidiei maxime să se revarse) sunt permanent îngrijite, aranjate, vopsite. Ele se trezesc primele în casă, pentru că înainte de a pregăti micul dejun, soțul, pentru muncă și copiii, pentru școală, se aranjează ele, fără de excepție. Și cred c-aș înălța o statuie primei musulmane care ar spune „nu mă epilez că e iarna și port pantaloni, care și-ar da jos mustața în fața soțului, care s-ar aranja doar când iese la vânătoare sau când e feminină doar ca să testeze că e dorită și de alți bărbați, nu doar de-al ei).
Nu o să neg nicio secundă extremismul femeilor occidentale (a unora dintre ele), care aderă peste noapte la islam. Mă amuz aproape săptămânal de amenințările primite de la românce adunate în tot felul de grupuri islamiste. Și asta fie doar și pentru că cineva le-a explicat că animalele de casă (câinii și pisicile) ar fi condamnate în islam :). Acuma’, na! tot public mi s-a declarat ura și antipatia (ba m-ar și lovi de ar putea) și de către o femeie non-musulmană, aparent educată, pentru că o irită „perfecțiunea” în care i se pare că pozez (posibil să-i fi fost greu să verifice printre cunoștințele comune dacă eu chiar nu tolerez vocabularul deplasat și minciuna între prieteni). Adică… iaca! răutatea și extremismul nu vin odată cu religia. Sunt doar parte din noi și așteaptă cuminți ocazia de a fi manifestate.
Extreme sunt în toate lumile și în toate religiile. Și mă rezum la experiența mea și la poveștile persoanelor apropiate. Generalizarea îmi face rău. Și mie, și celor din jur.
Nu toți bărbații sunt măgari doar pentru că ai fost înșelată de unul. Nu toate femeile unei familii sunt cu*ve, pentru că una asta a ales să facă cu viața ei. Nu tot neamul e format din criminali, pentru că unul a făcut un accident de mașină. Și, mai ales, nu-mi spune cu cine te însotești, ca să știu cine ești… pentru că pot și vreau să te descopăr singură. Și am convingerea că nici calitățile, nici defectele prietenilor tăi nu vor vorbi pentru tine.
În final, cu toată infatuarea cu care am fost creditată și de care n-am de gând să mă dezic, spun atât:
Eu sunt unică!
Iar dacă tu ești doar încă un individ la fel ca ceilalți… nu pot decât să te compătimesc și să-ți doresc unicitate, în orice fel vei simți să o dobândești!
Pe Jamilla o găsiți aici.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
