Cum stă treaba cu îndrăgostirea știm.
Pentru că o întreagă planetă vorbește despre dragoste. Și despre a fi îndrăgostit. Și despre a iubi. Și despre cum e atunci când e. Și despre cum e atunci când nu e. Eu însă sunt în plin proces de dezîndrăgostire. Sigur, nu e la fel de comercial. Și cu certitudine nu e un ”aspirator” de like-uri și inimioare acest concept. Iar, într-un fel, îmi aduce aminte de poezia lui Nichita – ”Dezîmblânzirea”, cu soarele înnoptat și viul murit.
Ce e complicat, în tot procesul ăsta invers, e că prima parte a lui – îndrăgostirea – se produce complet neplanificat. De fapt, nici nu știi când se întâmplă. Nu poți pune degetul nici pe calendar, nici pe clipă. Se petrece pur și simplu. Și nu-i niciun inchizitor acolo să te verifice ori să te pedepsească, dacă nu ești în locul în care trebuie. Ori dacă nu te-ai îndrăgostit de cine trebuie. Ori când trebuie. Ori cum trebuie. Sunt atâtea interogații care și-ar găsi locul aici, dar al căror sens dispare când se petrece îndrăgostirea. Pentru că tot ce e înrădăcinat în concret devine superfluu. Și inutil.
Doar că demersul invers, antagonic celui inițial, se petrece în cea mai mare luciditate posibilă. Cu pași părunți. Simțiți cu asupra de măsură. Iar fiecare zi e o eternitate de clipe. Nu mai zboară nici timpul, nici versurile. Toate sunt statice. Și claustrate de vocea unei rațiuni care ți-e străină. Pentru că te străduiești atât de tare să o înțelegi. Dar, oricât ai încerca, nu e nimic al tău din toată zbaterea asta. Ale tale sunt bătăile de inimă. Și versurile colorate de ochii celui care le scrie, prin vocea gândurilor tale. Ale tale sunt serile înstelate, și diminețile înrourate. Ale tale sunt emoțiile și tăcerile.
Și-atunci când trebuie să te întorci pe aceeași cale pe care ai ajuns în acest punct, totul e anevoios. Și când crezi, după un lung șir de zile, că ai ajuns pe drumul cel drept, cărările se întortochează iar. Și trebuie să o iei din nou de la capăt. În fiecare zi. Și plângi în pumni. Și-apoi te ridici. Sprijinindu-te în aceeași pumni în care ai plâns. Și-apoi mai întâlnești câte un om, pe acest drum, care te mai abate de la propriile gânduri. Și-apoi rămâi iarăși singur. Și iar plângi. Și iar te ridici. Și-ți aduci aminte de Sisif, care poate că s-a îndrăgostit și el de piatra aia care i-a ștanțat destinul atât de dramatic. Și te întrebi. Și te miri. Și te revolți. Și ți-e dor. Și ți-e milă de propria neputință. Și ți-e lehamite de propria neputință. Și te întorci mereu. Pe drumul invers celui pe care ar trebui să fii acum. Înserând în rime cu sens. Înnoptând în gânduri fără sens. Și trezindu-te copleșit de visurile care nu-ți dau nici ele pace. Ca și când un întreg univers te-ar vrea captiv pentru o eternitate.
Martha Graham în baletul “Lamentation”. Foto: Barbara Morgan, 1935
Pe cât e de poetică îndrăgostirea, pe atât de lucidă e dezîndrăgostirea. Totuși, îmi spun zi de zi ceea ce aud aproape zi de zi, de obicei în context sportiv. Anume că durerea înseamnă creștere. Acum, nu știu dacă un biceps frumos conturat e un preț echitabil pentru o dezîndrăgostire dureroasă. Însă probabil că timpul, în infinita lui toleranță față de umanitatea asta care nu știe să-l gestioneze nici măcar pe sfert, îmi va livra niște răspunsuri. Coerente, sper. Nu de alta, dar ceva totuși rămâne consecvent și când te îndrăgostești, și când te străduiești să-ți treacă: ești la fel de neancorat și la fel de neadaptat timpului ori spațiului. Vremii ori vremurilor.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
