Citesc de ceva timp articolele unor dame (evit să le zic domnişoare sau doamne, de teama corectitudinii politice, da?!) care îşi confesează frustrările fie de metrese, fie de soațe. Ce caut eu să citesc astfel de articole? Exaaact! Am şi eu frustrările mele! Citesc cu nesaţ şi comentariile… mai ales comentariile. Astea-mi plac cel mai mult.
Să revin la frustrări şi să încerc să le radiografiez.
Soaţă sunt? Sunt. Fericită? Habar n-am. Ei bine, iată o primă frustrare. Ne-am luat că ne-am plăcut, de pasiune mistuitoare n-a fost vorba că aveam 27 de ani când l-am cunoscut, când raţiunea era stăpână 100%. Nici din partea lui n-a fost. Ne-am căsătorit după trei ani de convieţuire cu chirie în Bucureşti, eu fiind ploieşteancă, iar el dintr-o staţiune montană de interes naţional. Nu prea îmi convenea mie lucrul ăsta, gândindu-mă la mentalităţile locuitorilor de spaţii rurale, dar cum mă erijez într-o persoană open-minded, am trecut peste. Dacă nu a fost crush, de ce ne-am pus pirostriile? De gura părinţilor şi-ai mei (mama! că tata, săracu’, nu zicea nimic) şi-ai lui, de gura lumii, de celula de bază a societăţii.
Jeanne Moreau și Jean Marc Bory în Les Amants, 1958. Regia Louis Malle
În primii ani, ne-am susţinut moral foarte mult unul pe celălalt, eu voiam copil, el – mai raţional, nu. M-a susţinut însă în dezvoltarea carierei. Sunt o fire impulsivă şi dacă nu-mi iese ceva, abandonez. M-aducea pe drumul cel bun de fiecare dată când deraiam. Eu, în schimb, mă dădeam peste cap să fiu gospodina perfectă, să intru în graţiile soacrei pe care el o adoră şi o ascultă şi-acum, şi-atunci ca-n zilele antepreşcolarităţii.
Obiectivele carieristice au fost atinse. El mă avertizează: „acum c-ai ajuns aici, o să mă părăseşti”. Îl privesc cu cea mai mare şi mai sinceră dragoste şi-i reproşez că de ce poate să-i treacă un astfel de gând. Daaar, frustrarea lucra, fandacsia era gata.
Vreau să facem credit de apartament şi vreau un copil din tot sufletul. El, din nou, mai raţional, nu şi nu. Plec. Vine cu mine la locuinţa mea de serviciu.
Frustrările mele cresc la cote alarmante. Noi nu ne plimbam, nu aveam timp liber de petrecut împreună, că la fiecare sărbătoare, zi liberă, weekend, mergeam cam de trei ori la ai lui și o dată la ai mei. Ai mei nu s-ar fi supărat să nu venim, dac-ar fi ştiut că plecăm să ne plimbăm sau pur şi simplu să petrecem timp împreună. El se implică tot mai mult în familia de baştină, eu mă scufund în muncă.
La serviciu, îmi cade cineva cu tronc. Cineva-ul este cu-adevărat „cineva” şi mă gândesc că nu mă va observa, că nu va interacţiona vreodată cu mine altfel decât strict profesional, dar minunea s-a produs. Fluturi în stomac.
Pe de altă parte, deşi cu microbul iubirii interzise cronic manifestat în toată fiinţa mea, aflu că socrul meu este bolnav de cancer şi că este un tip de cancer galopant. În patru luni s-a prăpădit. Eu eram deja orfană de tată de la 11 luni după nuntă, dar familia soţului nu mi-a arătat niciun pic de compasiune. Adică tatăl meu decedase deja de cinci ani, când soţul şi-a pierdut şi el tatăl.
La catafalcul tatălui său, soţul meu plânge că nu i-a făcut nicio bucurie şi că o să facă un copil.
Viaţa a mers înainte, soţul cu implicarea în reamenajări de casă, cu investiţii de timp şi bani în Grădinile suspendate ale Semiramidei, aka fanteziile soacră-mii de avut casă să se învârtă după soare, cu parastase de ochii satului (nu cu făcut pachete şi date celor nevoiaşi), cu libertăţi acordate tacit mie.
Eu, cu vise împlinite, cu locuri vizitate, cu proiecte, cu vise mai mari de-amor. Cu căderi, cu respingeri, cu frustrări de metresă.
Aşa că le-am gustat pe toate. Frustrările sunt omeneşti. Cu toţii le avem. Important este să le acceptăm şi la noi, şi la ceilalţi. Să iubim. Nu contează pe cine şi cum. Devotamentul şi respectul sunt şi ele foarte importante, dar şi iubirea este. Chiar dacă iubirea e un copil rebel, sălbatic, împotriva normelor, nu trebuie s-o înfrânăm, ci să încercăm s-o domolim, să o îmblânzim într-o suferinţă suportabilă.
Dragile mele, soaţe şi metrese, nu mai căutaţi vinovate/vinovaţi. Vina e a sorţii, a destinului. Oricât de post-post moderni ne vrem noi, de avansaţi, de fapt suntem, omeneşte vorbind, tot eroi de teatru antic. Hybrisul e pretutindeni.
Dar dacă ne-a fost dată iubirea, s-o primim. Iubirea, fie ea şi neîmplinită, e un dar.
Guest post by Brunhi
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
