Şi prietena mea mi-a spus: sunt două condiţii să meargă o relaţie. Unul trebuie să fie îndrăgostit. Celălalt trebuie să îl „facă în sânge”.
Ups… A sunat cam ca o comandă dintr-un restaurant de fiţe: „o friptură de vită, dar în sânge, vă rog.” A sunat cam a măcelărie. Dar am ridicat ochii să privesc în jur. Şi, în jur, ce să vezi? Ei şi ele. Tot ce merge înainte cu piciorul pe acceleraţie – adică nu chestiile domestice care se târăsc având ca fundament un glorios „pentru că” – totul funcţionează aşa. Un specimen îndrăgostit şi unul care se joacă de-a dresura. Cum, nu ştii că jocul este de bază? Ai rămas aşa de naiv încât să adormi şi să te trezeşti cu poveşti idilice în minte? Despre mână în mână, cu zâmbetul tâmp pe buze şi privirea pierdută? Cu auzul demn de molia de ceară (…animalul cu cel mai performant simţ al auzului; cam de 15 ori mai fin ca al omului). Poate mă caută, poate spune ceva, poate mă strigă… Care joc? Al foamei. Unuia îi este foame şi celălalt este mâna care hrăneşte. Câteodată. Din când în când. Rar. Din timp în timp. Puţin. Atât cât să nu dispară foamea. De ce? Simplu: sătul, adormi. Jocul despre sete. De sete se moare cel mai rapid. Imaginează-te pârjolit. Apoi imaginează-ţi mâna care aduce apă… Salvatorul. Nu-l vei diviniza? Nu-i vei datora viaţa? Nu-l vei urma în deşert? Doar pentru că… apa este la celălalt? Jocul despre aer. Cât să stai fără să respiri? Cât să suporţi presiunea în plămâni şi apoi în creier? Cât mai este până la delir? Apoi gândeşte-te că cineva îţi dă gura aceea de aer. Nu vei vrea să rămâi aşa, conectat pentru totdeauna? Bine, tu poţi să vrei. Asta nu se va întâmpla. Pentru că celălalt se va îndepărta. Şi va reveni abia când vei avea acută nevoie de aer, din nou. Îţi sună cunoscut: nu te lasă să trăieşti, dar nici să mori?
„Fă-l în sânge”. Pe celălalt. Sângele înseamnă, în 99% din cazuri, durere. Durerea înseamnă o lecţie. O lecţie care vine cu durerea la pachet, nu se uită. „Fă-l în sânge”. Aşa faci o victimă. Victima are nevoie de un salvator. Nu ştii nimic despre relaţia victimă-salvator şi nici nu ai vreun prieten psiholog să îţi explice? Nu-i nimic. E simplu. Salvatorul este mâna care pune pansamentul. Adică aduce o alinare de moment. Pansamentul se poate şi smulge câteodată. Atât cât să ajungă că rana să nu se vindece? Da. Adică dependenţă.
„Fă-l în sânge”. Când A2, 0 sau …ce mai contează care grupă de sânge va curge şiroaie, cine mai are puterea să şi gândească, să analizeze? Ba te vei trezi că ţi se spune şi propoziţia aia apocaliptică: „mi-ai intrat în ADN”. Iar tu poţi rămâne relaxat în ADN să răvăşeşti tot. Doar că, în cel „în sânge” se poate trezi instinctul de supravieţuire. Şi gestul acela simplu, naiv şi necesar cu care îşi va linge singur rănile. Deci are şanse să le vindece. Sau, mai frumos, apare o altă mână, blândă şi atentă, care va pune faşă după faşă, rămânând acolo. Şi o va primi să rămână. Dar aici începe o altă poveste.
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Trei lucruri pe care se întemeiază o relație de cuplu sănătoasă
Visează, gândește și acționează – deschide-ți o afacere!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
