În casa scării blocului 2E din Aleea Liliacului era semiîntuneric. Cu patru lovituri piezișe de poșetă, Marinela Stoichiță îi imobiliză pe cei doi aurolaci care o atacaseră imediat ce deschisese ușa de la intrare. Probabil în scop de jaf, că pentru viol erau prea firavi. Apoi începu să urce scările călcând din neatenție peste gâtul unui maniac sexual care dormea istovit de fantasme pe treptele dintre parter și etajul întâi. Maniacul se foi puțin, făcu câteva gesturi obscene și adormi la loc. Iritată, Marinela îl izbi de câteva ori cu tocul pantofului în față, înainte de-a suna la ușa de la apartamentul șapte.
Ușa se deschise brusc și în cadrul ei apăru inginerul Smoghinoiu, plimbându-și scurt privirea de la corpul Marinelei la trupul inert al maniacului, pe care-l răsuci cu o lovitură de bocanc cu fața în sus.
– Cine e, Vasile ?, bombăni ușor curios.
– Vasile, încuviință Marinela plictisită, intrând pe lîngă el în apartament. S-a obrăznicit puțin.
– Eh, îi știi pe maniacii ăștia sexuali, au memoria scurtă, conchise el sfătos, îl mai lovi odată în coaste, apoi trânti ușa metalică, ce se închise în patru puncte, al cincilea fiind defect.
– Bine c-ai venit, nu mă așteptam, zise el apoi, deschizându-i Marinelei ușa de la baie.
Doamna Stoichiță intră în baie și începu să se dezbrace metodic, punând hainele frumos, albe la albe și colorate la colorate. Mircea Smoghinoiu o urmărea amuzat, frecându-și bărbia ca să se mai încălzească. În apartament era frig, de cum venise 1 martie Asociația de locatari făcuse cerere să se întrerupă furnizarea energiei termice.
– Știi că nu-mi place să te holbezi la mine când mă dezbrac, zise Marinela, nervoasă, dând drumul la duș. Îmi taie tot cheful.
– Pardon, spuse francofonic inginerul.
– Unde-i Ingrid? strigă Marinela de sub duș.
– E în excursie la Dubrovnik, cu autocarul.
– Iar ați terminat banii?
– Da!, răcni Smoghinoiu, enervat. Iar i-a dat în șomaj tehnic de la firmă. Mi-a telefonat ieri de la hotel – 1200 de euro în trei zile.
– Oho, strigă iar Marinela. Da’ știu că nu stă degeaba. Acum mai e și sezon prost, e plin de rusoaice și ucrainence, din cauza războiului. Bravo ei!
Marinela ieșise din baie, cu părul ud și se uita la el printre stropii de apă care se scurgeau pe parchet.
– Tu nu ești sănătoasă la cap, fornăi Smoghinoiu, agitat brusc. Dacă-l inunzi pe nebunul de Ianovici, care stă dedesubt, bate ăsta în calorifer două zile.
Răspunzând parcă temerilor inginerului, dinspre calorifer răsunară imediat serii lungi și scurte de bubuituri năprasnice. Lipindu-și urechea de al cincilea element al caloriferului, Smochinaru începu să asculte încordat. Punct, punct, linie, linie , linie, punct, punct … Te bag în p … mă-tii!
– Ce delicat e, săracul Ianovici! Cuvintele obscene nu le bate complet nici măcar în Morse.
Apropiindu-se de calorifer și aplecându-se în față ca să audă și ea bătăile vecinului, Marinela ajunsese tremurând de frig la jumătate de metru de silueta îngenuncheată a inginerului. Poalele halatului de baie se desfăcuseră și el vedea acum iar lucrul acela care îl lăsa întotdeauna fără grai. Pe abdomenul plat al femeii, chiar deasupra unor rosături provocate de purtarea îndelungată a unor bikini neadecvați, trona, tatuată foarte îngrijit, imaginea unui tanc T55 cu țeava ridicată în sus. Sub tanc era scris cu caractere gotice Never Say Never și semnătura artistului, Gicu Vrabie, sergent UM. 03128.
După circa douăzeci de minute în care se produseseră mai multe evenimente de natură sexuală bilaterală și liber-consimțită, care îi făcuseră să nu-și dea seama cum trece timpul, Marinela și Smoghinoiu se treziră mirați pe canapeaua din living, cu picioarele rezemate de măsuța televizorului. Televizorul era aruncat pe masa din bucătărie, care stătea răsturnată sub cuierul din hol.
– Uau, zise Smoghinoiu, impresionat. Eu cum am fost?
– Ca întotdeauna, mormăi Marinela, foindu-se pe canapea. Ce tot mereu mă întrebi?
– Mă gândeam și eu, spuse inginerul. Cu stresul de la serviciu îmi era frică să nu …
– Toarnă-mi mai bine un pahar de vin, făcu Marinela sec. Despre ce stres vorbești?
– Nu știi că iar au dat patruzeci de oameni afară? întrebă inginerul turnând în pahare.
– Hai, du-te de-aici! Marinela se mișcă brusc din poziția “decubit lateral stînga” în poziția “întins pe spate ridicat în coate și călcîie ” fără să verse o picătură din pahar.
– În cazul ăsta pot spune că ai fost excepțional, râse Marinela, schimbând cu măiestrie poziția “întins pe spate ridicat în coate și călcîie ” cu poziția „curbat pe coate și genunchi ”, din nou fără a vărsa o picătură de vin.
Dacă ar fi citit vreodată cartea “À rebours” scrisă de Huysmans, ceea ce nu era cazul, inginerul Smoghinoiu ar fi fost extaziat.
– Și din ce cauză i-a dat afară?, întrebă ea sorbind puțin vin.
– Mai încet, șopti inginerul, mergând tiptil până la boxa stereo Bose, cuplată prin bluetoooth cu smartfonul Samsung.
În câteva secunde, acordurile Simfoniei a 9-a în re minor de Gustav Mahler zgâlțîiră termopanele livingului. Smoghinoiu o păstra pentru ocazii speciale, știind că-i scoate astfel din minți pe vecinii care trăgeau cu urechea la ce se întâmplă în apartament.
– Acum putem vorbi liniștiți, e mai democrație așa, zâmbi inginerul apropiindu-și mustața de urechea Marinelei.
– Termină, Mircea, mă gâdili!
Smoghinoiu respiră adânc, după care spuse tot încet:
– E vorba că ne cumpără o firmă nemțească și curăță personalul.
– Hai, du-te de-aici!, strigă uluită Marinela, după care schimbă poziția „curbat pe coate și genunchi” cu o incredibilă poziție “stând pe mâini cu picioarele în lateral”. Nici acum nu vărsă paharul de vin, dar numai din cauză că-l terminase înainte. De data aceasta Smoghinoiu fusese atât de impresionat încât vru să se plesnească cu palmele peste coapse, dar fiind neîndemânatic o plesni pe Marinela peste fund. Dezechilibrată brusc, femeia reveni totuși la poziția „curbat pe coate și genunchi” fără un efort aparent.
– Și e adevărată treaba cu firma nemțească?, încercă Marinela să dezmorțească discuția.
– Habar n-am! Sunt dezolat, dar asta e tot ce am putut afla pînă acum. Sunt dezolat, termină inginerul într-o manieră destul de elegantă ultimul buchet de fraze.
Cu conversația ajunsă în acest punct mort, amândoi se hotărâră să se concentreze din nou asupra evenimentelor de natură sexuală, bilaterală și liber-consimțită. Dacă n-ar fi fost atât de concentrați și dacă ar fi avut și niște aptitudini telepatice, ei ar fi putut capta un roi de gânduri care provenea din apartamentul de dedesubt, emanat de creierul unei persoane cunoscută în unele cercuri sub porecla Piculină. Venit în apartamentul vărului său Ianovici ca să facă o baie, întrucât Asociația de locatari din blocul lui din Berceni renunțase și la furnizarea apei calde, Piculină își petrecea tot timpul în care nu făcea baie trăgând cu urechea la ce se întâmpla în apartamentele vecine. Având o ureche foarte antrenată, el putea auzi orice șoaptă, chiar și pe cele acoperite de Simfonia numărul 9 în Re minor de Mahler. În gândurile sale, el îi mulțumea fierbinte lui Dumnezeu, care, în nemărginita lui bunătate, dacă nu putea face să curgă apă caldă la el în Berceni, măcar îl trimisese aici, unde aflase problemele de la firma lui Smoghinoiu, audiase un porn gratuit de mare clasă și aflase și un cuvânt nou, pe care urma să-l caute în Dex : dezolat.
Pe Doru îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
