Victoria cea mai confortabilă a dreptei din turul 2 este surprinzătoare nu numai pentru că Iohannis nu a avut o prestaţie convingătoare în campanie, fiind mai lipsit de charismă decât au fost Constantinescu şi Băsescu la vremea lor, dar şi ambianţa generală lăsase impresia unui mise en scene pentru victoria lui Ponta, susţinut de tot felul de oameni, de la trubaduri grizonaţi, ziarişti isterici, politruci ai sistemului de sănătate, oameni politici de stânga, de dreapta şi de centură, extremişti naţionalişti şi reprezentanţi ai ungurimii cuprinşi cu toţii într-un destrăbălat cazacioc al accederii la ciolanul puterii, sau măcar la o parte din delicioasa lui măduvioară.
În context, sondajele de opinie conturau victoria la pas a reprezentantului baronimii PSD, spre deziluzia unei părţi, iată mari, a electoratului care îşi doreşte şi altceva decât aceleaşi mutre, aceeaşi târnoseală publică şi aceiaşi, mereu aceiaşi, protagonişti.
Votul de ieri a dovedit paradoxal capacitatea lui VV Ponta de a uni, într-adevăr, oamenii şi câteva milioane din aceştia au ieşit din apatia şi dezgustul lor numai şi numai pentru a-i arăta aceasta liderului socialist.
Dublarea în două săptămâni de campanie electorală mediocră a numărului de alegători ai lui KJ este în opinia mea foarte greu de explicat, câtă vreme omul nu a avut nici cadouri electorale, pensii de mărit, salarii de indexat, autobuze de transportat, secţii de vot de blocat sau primari de furat de la alţii, purtând în plus în spate şi crucea susţinerii implicite a demonului Băsescu.
Votul a fost atât de intens majoritar încât nu este posibil să fie expresia unei înviorări mintale neobişnuite a poporului cât, cred eu, este rezultatul mai multor invariabile la nivel psihologic, afectiv şi de impulsivitate a unei mari părţi din electorat.
Cred în primul rând că obârşia germană, coroborată cu buna prestaţie de la primăria Sibiului, a inoculat unui popor care aşteaptă încă venirea americanilor sau a domnitorului de sânge german în contrapondere la cârnăţăria locală, și a contat foarte mult în mintea şi inima multor nehotărâţi.
25 de ani de exhibiţie politicianistă neruşinată a făcut noţiunea de „politician român” extrem de antipatică şi reacţia omului de rând evidentă, în caz de alternativă.
În ciuda vânzolirii periodice a anumitor sentimente mai particulare pe care le are faţă de unguri şi de ţigani, poporul nostru nu este, oricâţi Vadimi şi Funari ar ieşi ocazinal din ospicii, un popor xenofob şi ieri a demonstrat-o cu prisosinţă.
În context, mesajul electoral al lui KJ privind predominanţa faptelor faţă de vorbele goale a prins mult mai mult decât s-ar fi crezut, având în vedere că asta este exact ceea ce aşteptăm de atâţia ani de la un politician şi, în mare, principala atitudine la care te-ai aştepta de la un neamţ.
În al doilea rând, îmi place să cred că alegerea lui KJ (sau înfrângerea lui VVP) este şi mult aşteptatul faliment al manipulării mass media din România.
După o perioadă de aur, a anilor 90, presa română se află de peste 15 ani într-o recesiune evidentă; nivelul se prăbuşeşte, tirajele scad, foamea este mare şi numărul celor manipulabili din ce în ce mai mic.
Duelul isteric din zecile de televiziuni a început să fie diagnosticat de un număr crescând de oameni ca o formă de partizanat şi de manipulare făţişă, neruşinată şi contracost, venind şi dintr-o parte şi din alta, astfel că, incredibil, un număr crescând de oameni a început să caute surse de informare alternative, în principal internetul.
Trompetelor asurzitoare ale antenelor (dar şi contraponderilor acestora servind dreapta) un număr crescând de oameni le-au preferat interacţiunile şi schimburile de idei interpersonale, de tip FB sau blog şi asta a atenuat, la o mare parte din electori, sunetele trâmbiţelor scârţâind la comandă.
Problemalor a fost nu că românul ar fi devenit peste noapte imun la propagandă, cât faptul că acest tip de propagandă, bazată pe lături, scandal permanent, aroganţa de a promova microideile proprii prin strivirea permanentă nu numai a opiniilor contrare, dar şi a reprezentanţilor acestor opinii personale, demonizaţi permanent, a început să sature lumea, ca parte repugnantă a acestui circ public de care cu toţii vrem să scăpăm.
Posibil ca eşecul electoral al marelui favorit VVP să fi semnat şi certificatul de deces public al unei anumite părţi a presei şi a unui anume mod de a face ziaristică acum când se constată că, pe lângă imoralitate şi estetică, acesteia îi lipseşte şi eficienţa.
În al treilea rând, atât VVP cât şi mass media aservită au căzut fără să îşi dea seama în păcatul exagerării şi al supralicitării.
În opinia mea dacă ar fi exploatat cu subtilitate incoerenţele lui KJ, dacă ar fi lăsat ocazional şi puncte de suspensie în interpretările pe care le-au tot făcut, în loc să ne explice ritos şi repetat ce să credem, de ce şi când, VVP ar fi câştigat.
Dacă s-ar fi mulţumit cu adeziunile spontane şi semnificative ale unor oameni politici şi nu ar fi încercat mult prea mult să pară a-i uni pe toţi, VVP ar fi câştigat probabil mai multe voturi.
Ce sens putea în context să aibă să pactizarea cu un Vadim Tudor când gestul acesta, suspect a te elibera de povara unui milion de voturi maghiare, nu-ţi va aduce decât strict cele câteva voturi ale membrilor PRM neaflaţi în ospicii? Nemaivorbind de aura morală pe care o ai atunci când strângi mâna în public, penru plata votului său ipotetic, cu cel care te-a numit public bășină şi a ţi-a numit nevasta curvă.
Toată această disperare isterică, bodogăneală redundantă şi curvăsărie pe faţă a contat destul de mult în subconştientul colectiv, după cum de altfel era normal să conteze.
În ultimul rând, VVP s-a dovedit din punct de vedere politic extrem de infantil.
Plecând de la realitatea unei uniuni ce funcţiona (chiar dacă era împotriva raţiunii), a reuşit, doar din veleitatea de a se vedea candidat, să o sfărâme, îndepărtând de funcţia supremă un om mult mai articulat şi prin multe superior. A parodiat totuşui în preziua votului refacerea acesteia, cu nonşalanţa unui om care vrea să ne asigure pe toţi că poate face şi desface mai multe uniuni decât suntem noi capabili să monitorizăm.
A crezut ca un bâtlan proaspăt ieşit din ou în toate sondajele de opinie pe care le-a plătit, cinstit, Dragnea şi a fost surprins de uraganul realităţii opţiunii populare ca un căpitan de navă contând pe un meteorolog beat.
A refuzat să confrunte realitatea în schimbare a României anului 2014 şi a izbutit să fie urât de oamenii normali cu intensitatea cu care sunt urâţi Hrebenciuc şi Cozmâncă, fără a fi totuşi în nici un mod vreunul din ei.
Poate că mai există şi alte motivaţii ale votului de ieri, care acuma îmi scapă.
Dar indiferent de acestea un capitol din istoria patriei s-a scris ieri şi pot acum doar să sper că noul preşedinte, chiar dacă nu o fi cel mai locvace, mai deştept şi mai vioi dintre oameni, să aibă acea onoare, seriozitate şi persistenţă germană, dar mai ales să se ţină de vorbele pe care le-a repetat obsesiv în campanie „fapte nu vorbe”.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
