Aș vrea să împărtășesc cu voi experiența mea, aș vrea să mă descarc și în același timp să ajut și alte persoane.
Menționez că sufăr enorm acum, sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani. Doi ani am locuit împreună, a fost primul bărbat cu care am locuit împreună. Au fost cei mai fericiți ani din viața mea.
Acum s-a făcut o lună de când m-am mutat de la el. Tot sufletul plânge după el. Când plec de la lucru, picioarele mele vor să meargă pe preacunoscutul drum, spre casa lui, căreia îi spuneam odată casa noastră.
Mi-e tare dor de el, mi-e dor de noptiera mea, de locurile atât de cunoscute din casă, chiar și de pe mopul din casă și de toată treaba de făcut din casă.
Orice lucru îmi aduce aminte de el, oricât de neînsemnat ar fi : hainele pe care port, încălțămintea, cafeaua de dimineață, micul dejun, prânzul, cina, o bere în oraș, întregul oraș, întreaga țară, întreaga lume.
Doar cine a trecut printr-o astfel de despărțire poate înțelege suferința asta. Mă simt slabă, mi-e ciudă pe mine să mă văd așa slabă. Dar acest lucru arată doar cât de multă iubire i-am purtat, câtă iubire îi port încă.
Înainte, când vedeam pe cineva suferind atât, nu înțelegeam cum poate suferi așa o persoană când are toată viața înainte? De ce îi e atât de greu să treacă peste, când sunt o grămadă de oportunități în viitor și când sunt șanse foarte mari să întâlnească pe cineva compatibil, cu care să nu aibă atâtea bătăi de cap?
Creierul, din păcate, își amintește mai mult de momentele fericite dintr-o relație, după despărțire, mai ales dacă noi suntem cele părăsite. Să nu ne lăsăm păcălite. Creierul e doar confuz din cauza obiceiurilor, a atașamentului și din cauză că îi e frică de viitor, de necunoscut. Gândiți-vă, dacă totul era roz, nu se ajungea aici.
Amintiți-vă de toate momentele și perioadele neplăcute, atunci când nu ne simțeam ok în relația aia, când simțeam că parcă am fi călcat pe coji de ouă. Nu e deloc ok să avem o relație în care să nu ne simțim împlinite și în siguranță. În ultimul timp, trăiam cu teama că ne vom despărți. De ce? Teama asta nu a venit de la sine, a venit de la comportamentul lui, de la lipsa lui de implicare. Sufletul meu simțea asta. Mă gândeam că poate ar fi mai bine să ne despărțim, să caut ceva ce mi se potrivește mai bine, un bărbat mai empatic, mai implicat, care să se dedice relației, nu unul care să îmi provoace atâtea griji.
N am avut din păcate curaj, am mers pe ideea că nicio relație nu e perfectă, că defectele lui sunt depășite de calitățile lui. Dar am ignorat lipsa de implicare emoțională, care este cea mai importantă. Degeaba făceam multe lucruri multe împreună, dacă el emoțional nu era acolo. Mă simt acum ca și cum m-am urcat într-un tren greșit și am mers prea departe cu el. De aceea să revin pe drumul bun e atât de greu acum. E solicitant, trist și extrem de dureros, fiecare pas e un chin.
Modul lui egoist de a se purta cu mine m-a făcut să îmi pierd încrederea în mine. Atunci când mă deranja comportamentul lui, în loc să îi fi spus pe un ton calm ce mă deranjează și să găsim o soluție, eu am ținut în mine de teama despărțirii. Iar la un moment dat am explodat, pentru că nu am mai putut. Și atunci el a vrut să ne despărțim. Parcă a fost aruncată o grenadă în viața mea. Totul s-a cutremurat, totul.
Am încercat din răsputeri să ne împăcăm, fără succes, el n-a vrut. Dacă ar fi ținut la mine, ar fi fost altfel. Dar nu a fost să fie.
Fiecare zi e plină de durere acum, e atât de plină de durere încât dă peste. Dar merg pe ideea că tot răul spre bine. Vom întâlni pe cineva compatibil, cu care vom avea o relație mai sănătoasă. Acum știm mai bine ce vrem, cât putem tolera. Durerea e ceva normal și trebuie să trecem prin ea, nu pe lângă ea. Prin durere învățăm.
Să ne acordăm timp, să fim blânde cu noi însene și să avem încredere în noi. Să avem grijă de noi, să mâncăm sănătos, să facem sport, să ne vedem cu prietenii, familia și să investim în noi. Totul depinde de noi. Ne avem pe noi și putem merge mai departe. Viața noastră e importantă, e cea mai importantă și nu trebuie să se învârtă în jurul unei singure persoane.
O să treacă, fiți sigure că timpul ne va ajuta. Timpul e prietenul nostru. Ocupați-vă timpul frumos, căci timpul e ca și apa unui rău. Putem atinge apa unui rău doar o dată, că după aceea trece, se pierde printre degete. Să ne lăsăm timp să ne revenim și să folosim timpul cu înțelepciune, astfel încât peste un an, doi, să putem fi mândre, când ne amintim de modul în care ne-am petrecut timpul.
Va îmbrățișez cu mult drag. Suntem puternice și noi bucurii abia ne așteaptă.
A. G.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
