Sunt defectă, mi-am spus, când a apărut în ușă cu o floare și eu, în loc să fiu impresionată, în loc ca fluturi albi să mi se zbată, a emoție, pe lângă tâmple, m-am gândit cât costă oare un trandafir pe la florărese la vreme de iarnă, și cât timp va sta tipul asta fără țigări pentru că a dat ultimii bani pe o floare scumpă, și oare ar trebui să mă culc cu el ca să îi dau senzația că schimbul a meritat?
Poate că aș fi făcut-o, dar m-a oprit pe tot parcursul acelei prime întâlniri perseverența și convingerea cu care se ferea să facă prea devreme vreun gest aducător de voluptate: a fost atât de lipsit de cea mai mică aluzie, că mi-a fugit până și gândul. Aveam de-a face, se vede treaba, cu un bărbat de modă veche, lucru care mă plictisea vag. La final mi-a sărutat mâinile, amândouă, și a plecat. În urmă lui am știut că mă va mai suna și am mai știut, așa cum femeile știu mereu și bărbații, niciodată, că va dura multe săptămâni până când mă va atinge.
Sunt defectă, priveam în urmă lui cu tristețe, nu eram tristă că pleacă, eram tristă pentru că aș fi avut toate motivele din lume să regret că nu mai rămâne cu mine, da, toate motivele din lumea asta să îi doresc compania, să îi apreciez conversația, să îi râvnesc căldură pielii… și totuși nu o făceam. M-am defectat pe drum de viață, pe când navigam printre iubiri și ratări de iubiri, ciocnindu-mă și scufundându-mă în ele. Și el a venit totuși, iar și iar, simțind că poate să mă repare, pe mine, care mă învinovățeam ascuțit că nu am știut să-mi gestionez nici bugetul, nici viața, le-am băgat pe amândouă în faliment.
A trecut ceva timp de la trandafirul acela. Ieri, tot el stătea și mânca o mână de cireșe cumpărate după-amiază din piață. Mari, cu carnea lor lucioasă, rotundă, dulce, mi-au făcut poftă de parcă fix o viață trecuse de când nu mai gustasem cireșe.
– Aș lua și eu… dar nu au viermi? îl întreb.
– Depinde… îmi răspunde gânditor, cu gură roșie și plină.
– De ce depinde?
– Depinde dacă te uiți sau nu…
Cum ar fi să sparg în gură fiecare cireașă fără să mă mai gândesc? mi-am zis….și pe urmă m-a lovit afurisita asta de metaforă, năucitoare și fierbinte, că așa ar trebui să mușc eu și din viață, ca din cireașă, fără să mă uit după viermi, că pierd toată dulceața. Să vă explic mai pe larg cum vine asta?
©John Hagemeyer
Când mi-am întâlnit omul drag, cu trei ani în urmă, și el se uita la mine cu ochi de motan îndrăgostit (aceeași pe care îi are și azi, de nici nu știu măcar dacă așa sunt ochii lui sau chiar nu i-a trecut indragosteala în ciudă previziunilor înțelepte care spuneau că durează numai trei ani distracția), așadar pe când el îmi aruncă priviri galeșe și îmi cerea cu ele confirmarea că mi-e bine, îi răspundeam: Mi-e bine și binele ăsta e amar. Și continuam, în sine-mi, să-mi spun că e amar pentru că prea târziu mi se petrec lucruri. Cum să mă bucur de tot ce mi se întâmplă, de el, de noi, ca de o minune, când am obosit de fapt, așteptând-o? Dacă se întâmpla cu o decadă-n urmă, pe când abia mă apropiam de 30, acum cinci ani măcar, pe când încă mai păstram, în Cutia Pandorei, iluzii… ar fi fost altfel. Binele e amar pentru că l-am plătit, anticipat, plângând munți de sare, până când venirea lui a ajuns să nu mai conteze.
Iar azi… azi avem o săptămână de când ne-am întors din luna de miere, iar eu, când merg pe stradă de atunci, râd la vitrine, zău ca o fac! Am pielea bronzată și verigheta îmi strălucește pe inelar ca medalia de aur după o victorie cu însăși viața, că tare m-am mai luptat cu ea, afurisita! Am 37 de ani și sunt căsătorită proaspăt cu un bărbat care amenință serios să îmi devină ultimul și suficient pentru restul vieții. La un moment dat pe drum, nu știu când, am reușit să primesc un trandafir în timp ce fluturi albi mi se zbăteau, a emoție, pe lângă tâmple și tot la un moment dat, altul, am mușcat din viață ca și cum ar fi fost o cireașă pârguita deplin, fără să mă uit după viermi. Dacă or fi fost pe acolo ascunși, habar nu am, că eu nu am simțit decât dulceața. Am învățat să mă iert pe mine în primul rând, să mă iert pentru un trecut pe care oricum nu îl pot schimba. Adevărat, târziu, dar NU prea târziu!
Pe Daniela o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
