Cred că oamenii sunt atât de săraci cât li se spune să fie. Populația lumii e tratată ca o turmă de consumatori, de parcă altceva nu e în stare să facă decât să rumege placid. În vreme ce consumatorul poate fi identificat fără probleme, producătorii despre care se vorbește din când în când, în contexte limitate, se dovedesc la rândul lor consumatori.
Mă întreb, în lumea asta de consumatori, cine e totuși producătorul? Ceva între dumnezeu și mama pământ? Zâna cea bună a bursei? Nu-mi face plăcere imaginea, dar reiese că nu locuim pe o planetă minunată care are capacitatea de a susține și crea viața, ci într-o piață globală, plină de cumpărători și vânzători care cumpără de la alți vânzători. O ceată de rozătoare ronțăindu-și fără oprire drumul între două magazine. Și tot asemeni rozătoarelor, stocăm surplus pentru zile negre și-l ascundem bine în vizuini străine pe care le numim bănci.
Ronțăiala nu se oprește aici. Mestecăm neobosiți și mereu nesătui case, tehnologie, statut, dorințe, educație, aer, petrol, ne mestecăm între noi. Și înghițim pe nemestecatelea orice, dacă asta ne garantează că nu ne vom opri din mestecat.
Dar nu trebuie să fie așa. De fapt nici nu cred că este așa, decât într-o versiune hipnotică a lumii. Consumul compulsiv are un mecanism relativ simplu: este întreținut de frustrare. Câtă vreme ni se pare că nu avem (dar că putem avea), mergem ca măgarul după morcovul agățat în undiță. Astfel funcționează publicitatea, sufletul comerțului – care ne arată de fiecare dată oameni fericiți, idealuri la care să jinduim. Iar la final ne oferă soluția – incredibil de simplă – pentru a le atinge: să cumpărăm, să cumpărăm, să cumpărăm.
Nu cred că banul este ceva rău în sine, după cum nu sunt rele nici automobilele, bijuteriile, locuințele și alte obiecte. Nici o mitralieră nu e rea, dacă n-o mânuiești ca să-ți zbori creierii. Ceea ce ne ține în starea de consumatori veșnic nesatisfăcuți este, după părerea mea, nevoia închipuită, teama că vom pierde ce am acumulat, neliniștea că nu vom avea destul. Piața, ca loc deschis, ne lasă să tragem cu ochiul la ronțăitorii de lângă noi, îngrjiorați să nu rămânem în urmă. În piață nu există părinți, copii, amanți, creatori, eroi, saltimbanci. Acolo toți suntem o masă amorfă și nedefinită, ștanțată cu nume de produse și mărci.
Dar totuși un pulover e un pulover, tot cu două mâneci și gaură pentru gât. 32 de dinți se spală cu pasta de dinți dintr-un tub, oricât de tentantă ar fi oferta de a cumpăra zece tuburi la jumătate de preț. De acord, suntem și consumatori câtă vreme consumăm ceva, dar unde ne oprim? Cum ne descotorosim de perplexitatea care ne cuprinde după euforia cumpărăturilor, când trecem dincolo de casa de marcat și exclamăm îngroziți: „vai, cât am cheltuit iar!” Pentru început, cu o privire în coșul de cumpărături și cu mintea limpede data viitoare când intrăm în supermarket, poate. Când, înainte de a pune mâna pe raft, ne întrebăm de fiecare dată: asta chiar îmi trebuie acum? Dacă vi se strică frecvent mâncarea în frigider fiindcă uitați de ea sau n-ați reușit s-o mâncați la timp, dacă vă treziți că aveți șifonierul plin de haine pe care nu le-ați purtat decât de câteva ori, puteți face liniștiți acest exercițiu. Dacă vi s-a dublat salariul și totuși vă întrebați unde se duc acei bani în plus, pentru că nu vi se pare v-au schimbat viața în niciun amănunt, uitați-vă la ce cumpărați cu ei. Poate că înainte cumpărați o înghețată pe săptămână, iar acum cumpărați tot o înghețată, dar de două ori mai scumpă sau de la un magazin de înghețate de lux unde pentru aceeași marcă plătiți dublu. Uitați-vă câte obiecte ați stocat și nu vă îndurați să le aruncați deși nu le găsiți niciun folos. Uite ce cuier de baie drăguț, și e la promoție! Dacă iau setul ăsta de perii (de care nu am nevoie) primesc o cană gratis! De care nu am nevoie. Iar la cumpărături de 700 de lei luna asta primesc un muțunacheeee! Deși, fără muțunache aș fi cumpărat, probabil, de 500. Iar muțunachele costă 20.
Astea sunt doar câteva metode pe care le-am testat pe mine, fiindcă am avut norocul să trec prin toate ipostazele – și cea de salariat, și cea de prosperitate câștigată pe cont propriu, și cea de marginal privit cu suspiciune pentru că nu poate fi încardat în niciuna din categoriile anterioare. M-am bucurat să întâlnesc și oameni fără lipsuri, dar nemulțumiți, și oameni care au mai puțin, dar sunt mai fericiți decât primii, și excentrici sau boemi indiferenți la mersul bursei. Așa că știu că maladia consumistă se poate trata. E o boală închipuită de minți străine, iar ieșirea din păcăleală poate începe de la întrebarea „chiar îmi trebuie?”
Rezolvarea frustrărilor prin transformarea lor în alte frustrări nu poate să aducă vreun strop de fericire, ci doar o amânare constantă a ei. Cumva, tot noi cei care am creat și îngăduim iluzia putem ajunge la echililbrul de a păstra în jurul nostru doar atâtea obiecte câte ne sunt într-adevăr folositoare sau ne înfrumusețează traiul de zi cu zi.
Cum preferăm să privim o mamă? Ca pe un consumator de scutece sau ca pe un creator de viață?
Citiţi şi
Piața educațională e un supermarket cu multe ambalaje colorate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
