La ora 15:00 aveam programarea la medic, era un cabinet nou, nu cunoșteam exact adresa, doar zona. Cum mereu am fost organizată cu timpul meu, am dat search pe Google map, să îmi fac o idee și să fiu sigură că ajung la timp.
Ajunsesem mai devreme în centru, Ayana mă aștepta deja, încă mai aveam 40 de minute până la programare, așadar am decis să intrăm la florăria de pe bulevard.
Căutam margarete, erau atâtea flori și un parfum destul de dulce pentru gustul meu, dar la ce m-aș fi așteptat, fiind într-o florărie, n-avea cum să miroase a croissante.
Găsisem margaretele, iar pentru o secundă timpul s-a oprit, le vedeam de o parte și de alta a potecii în drumul spre casa bunicii. Erau mai multe buchete și nu reușeam să mă decid pe care să îl aleg, când Ayana îmi șoptește:
– Este un domn care se uită insistent!
Reușisem să mă decid asupra buchetului și căutam în poșetă portofelul, simțind că în spatele meu nu era doar Ayana.
– Îmi permiteți?
Ridic ochii din poșetă și îl văd pe Andrei.
-Bună. Aaa… nu, mulțumesc, nu pot să accept, nu sunt pentru mine!
-Era plăcerea mea.
-Nu și a mea, mulțumesc, dar e cadou, no offence!
Nu am idee dacă Andrei s-a simțit deranjat, dar a ales să iasă din florărie.
Am plătit buchetul și am ieșit.Andrei era acolo, așteptând.
– Îmi cer scuze, am fost puțin prea îndrăzneț. Dă-mi voie să mă revanșez la o cafea.
Nu îl văzusem pe Andrei de câțiva ani, nu mai știam nimic unul de altul și cumva eram curioasă să aflu ce s-a mai schimbat în tot acest timp.
– Acum nu pot, mai am ceva treabă. Ne vedem la 18:00 la Mirage, dacă ești ok?!
-Perfect, așa rămâne.
Ayana, buna mea prietenă, mă privea confuză. Ne-am urcat în mașină fără a mai vorbi despre Andrei, deși simțeam că voia să afle mai multe detalii.
– Am să-ți povestesc, dar nu acum.
Am ajuns în timp la programare, un consult de rutină pe care am tot evitat să-l fac la Londra, știind că vin acasă în concediu. Nimic îngrijorător, dar necesita investigat.
Am lăsat-o pe Ayana acasă și am stabilit că ne auzim la telefon după întâlnirea cu Andrei.
-În afara faptului că ești brunetă, ești neschimbată.
-Posibil…probabil că așa par.
-Te-ai întors în țară?
-Nu de tot, sâmbătă plec cu Ayana în Grecia. Tu cum ești, ai tăi?
-Sunt bine, cum îi știi, se bucură de liniștea de la țară, merg mâine să o iau pe Bia.
-Bia?!..
-Fetița mea.
-Wow… Felicitări, care va să zică te-ai însurat?
-Aaa, nu… e complicat, poveste lungă.
-Ok, tu știi mai bine.
-Zi-mi despre tine… cum ești, cum e viața la Londra?
-Sunt bine.
Pictura aparține autoarei acestui articol
De multe ori spunem automat ”sunt bine”, însă, dacă privim mai atent, știm că ne mințim. De ce este greu să fim sinceri? Cu noi în primul rând și să spunem simplu:
“Nu sunt tocmai bine, dar sper ca mâine să fiu măcar un pic mai bine decât sunt acum!”
Mințeam și mă mințeam singură. Mă pitisem în spatele acestui paravan – sunt bine, deși știu că sunt cu mult mai bine decât acum trei ani.
După o relație de aproape opt ani, am ales să mergem mai departe separat. Nimic din ce credeam că putem repara, putem salva, nu mai era acolo. De ce mințeam?!
Am ales o relație cu singurătatea. Am ales să mă vindec singură, să mă redescopăr, să mă prioritizez.
Primele luni am fost un dezastru total, mă frământau atâtea gânduri și întrebări la care găseam doar probabilitatea unor răspunsuri parțiale. M-am refugiat în muncă, căutând adesea să nu am mintea liberă pentru haosul ce era acolo. Ba chiar în timpul liber urmam un curs de franceză online. Mă gândeam că mi-ar prinde bine, când voi ajunge la Paris.
Au trecut trei ani de atunci și e atât de straniu să îl aud pe Andrei: ”ești neschimbată”. Oare?!
Aș fi vrut să îi spun:
“Anii trec, amintirile devin charm-uri, pe unele le mai port și în prezent, pe altele le-am pierdut pe drumul căutării, iar unele stau prăfuite în vreo cutiuță a uitării. De multe ori, mintea e iluzorie. Gândurile sunt asemenea unor episoade de serial. E necesar să iei pauză, că unii actori nu prioritizează pelicula în care tu ești actorul principal. Majoritatea vor să fie capul de afiș, centrul poveștii, vor în lumina reflectoarelor, devenind subiectivi, exact ca mine.
Viața e filmul pe care îl trăiești, ghidat fiind de bătăile inimii, de scările numite principii… fie urci, fie cobori, ele sunt acolo, tu doar alegi direcția. Rațiunea vine și ea, filmează scenete în dorința de a te ghida… posibil să devii confuz, să apară incertitudinea… și, totuși, alegi să pășești într-acolo, sperând că nu te înșeli. Cel mai ușor pare a fi când apare-Instinctul-doar trăiești, nu te mai gândești la nimic. Uiți de amintiri, de rațiune, doar te bucuri de bătăile inimii.
Trăiești în prezent.”
Guest post by Anonimă
Curaj! Și tu poți scrie pe Catchy. 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
