Când, în urmă cu ceva timp, am citit articolul despre ceremonia ceaiului scris de Alina, nu ştiam mai nimic despre ceai. Pentru mine era doar o băutură uşoară şi plăcută, cu care-mi (pe)treceam uneori vorba şi timpul. Atât. Obişnuiam să frecventez ceainăriile, pentru că în Bucureşti s-au deschis câteva foarte frumoase în ultimii ani, însă mai mult pentru ambientul plăcut şi mai puţin pentru băutura care se servea. Acea infuzie de plante, oricât de aromată ar fi fost, prezenta mult mai puţin interes pentru mine decât un pahar de vin sau o cană aburindă de cafea. Alina mi-a deschis ochii, nările şi papilele gustative, însă, spre lumea exotică a Orientului. Cum weekendul este aproape, vă invit să explorăm această lume impreună, astfel încât, în zilele care urmează, să vă bucuraţi adânc de ceea ce savuraţi: ceaiul este mult mai mult decât o simplă infuzie de plante. Are filtrată, în structura sa, o întreagă istorie a frumosului şi o estetică rafinată a vieţii. Da, ceaiul are un suflet tare special 🙂
Gustul ceaiului are un farmec aparte, care-l face irezistibil şi îndeamnă la idealizare. Ceaiul nu are nici aroganţa vinului, nici stângăcia cafelei care pare prea conştientă de propria-i importanţă şi nici inocenţa copilărească a unei ceşti de cacao. Fiecare nouă ceaşcă de ceai are propria individualitate, e rezultatul unei armonii irepetabile între apă şi foc, întruchipează o tradiţie unică, are o poveste de spus, care e numai şi numai a ei şi e menită să conţină frumuseţea pură, spune Okakura Kakuzo, autorul Cărţii Ceaiului (şi sursa informaţiilor din acest articol)
La început, ceaiul a fost medicament, însă cu timpul a devenit băutură reconfortantă. A pătruns pe tărmâmul poeziei, ca una dintre distracţiile societăţii educate în China secolului al VIII-lea, iar în Japonia secolului al XV-lea a fost ridicat la rangul de religie a frumosului, sub numele de Calea Ceaiului – un cult bazat pe adoraţia frumuseţii ascunse în sordidul cotidian. Calea ceaiului propovăduieşte puritatea şi armonia, miracolul bunătăţii reciproce, romantismul încrederii în ordinea socială. El constituie în esenţă o religie a imperfectului, pentru că încearcă să transpună în formă posibilă imposibilul vieţii de zi cu zi.
Ceaiul este totodată igienă, pentru că vorbeşte despre binefacerile curăţeniei; este economie, pentru că dovedeşte că putem găsi confort şi în lucrurile simple, nu numai în cele complexe şi scumpe; este, de asemenea, geometrie morală, în măsura în care defineşte proporţia dintre om şi univers; întrupează adevăratul spirit al democraţiei orientale, pentru că le permite tuturor adepţilor săi să fie aristocraţi ai gusului.
În limbajul cotidian, se spune despre cineva că „nu are pic de ceai în el” dacă nu-şi dă seama de tragicomicul dramei personale; pe de altă parte, despre estetul care dă prea multă importanţă emoţiilor emancipate şi nu are ochi pentru dramele din imediata sa apropiere, se spune că „are prea mult ceai în el”.
Ca şi arta, ceaiul a trecut prin diverse perioade şi a dat naştere la diverse şcoli. Evoluţia sa poate fi împărţită, în mare, în trei etape principale: ceaiul fiert, ceaiul bătut spumă şi ceaiul infuzie. Ceaiul modern aparţine acestei ultime şcoli. Metodele diferite de a aprecia ceaiul reflectă spiritul perioadei în care ele au ajuns la apogeul popularităţii. Astfel, ceaiul obţinut prin fierberea turtelor de ceai, cel obţinut prin amestecarea pudrei de ceai cu apă fierbinte sau ceaiul rezultat din infuzia de frunze mărunţite sunt fiecare expresii ale felului de a trăi şi a simţi caracteristic perioadelor Tang, Sung şi Ming. Dacă ar fi să împrumutăm terminologia des întrebuinţată în clasificarea artelor frumoase, le-am putea numi clasicismul, romantismul şi respectiv naturalismul ceaiului.
O scurtă istorie
Planta de ceai, originară din sudul Chinei, le era cunoscută botaniştilor şi doctorilor chinezi încă din vechime, în operele clasicilor apărând adesea cu numele de tou, tseh, chung, kha sau ming. În secolele al IV-lea şi al V-lea, ceaiul a devenit băutura preferată a locuitorilor din valea fluviului Yangtse-Kiang. Se pare că împăraţii ofereau ceai miniştrilor de seamă, ca răsplată pentru serviciile aduse.
Cu toate acestea, modul în care ceaiul era preparat şi băut în această perioadă era extrem de primitiv. Frunzele erau fierte în vase sub presiune, zdrobite în pive şi-apoi transformate într-un fel de turtă, care era fiartă împreună cu orez, ghimbir, sare, coajă de portocală, mirodenii, lapte şi uneori chiar şi cu ceapă! Acest obicei se mai păstrează şi-n zilele noastre la tibetani şi la unele triburi mongole, care fac un sirop ciudat din toate aceste ingrediente. Faptul că ruşii, care au învăţat să prepare ceai în hanurile negustorilor chinezi, folosesc coji de lămâie, este tot o urmă a obiceiului din vechime.
Luwuh, care a trăit la mijlocul secolului al VIII-lea – o perioadă în care taoismul, budismul şi confucianismul erau în căutarea unei căi de a înfăptui unificarea – este primul adevărat apostol al ceaiului. Luwuh a văzut în ceremonia ceaiului armonia şi ordinea care stăpânesc lumea în totalitatea ei.
Despre ceaiul preparat după reţeta sa, Lotund, un poet al dinastiei Tang, a scris: Prima ceaşcă de ceai îmi umzeşte buzele şi gâtul, a doua îmi alină singurătatea, a treia mă răscoleşte pe dinăuntru, dar nu găseşte în adâncurile sufletului meu decât câteva mii de ideograme fără rost şi legătură. A patra face ca tot amarul vieţii să-mi iasă prin pori, la a cincea sunt purificat. A şasea ceaşcă îmi deschide calea către tărâmul nemuritorilor, iar a şaptea – o, dar nu pot bea mai mult! Deja nu mai simt decât vântul răcoros umflându-mi veşmintele. Unde este Horaisan (paradisul chinezesc), să mă las purtat de boarea aceasta până într-acolo?
În timpul dinastiei Sung, ceaiul bătut spumă a devenit la modă, dând naştere celei de-a doua şcoli de preparare a ceaiului. Frunzele erau pisate mărunt într-un mojar din piatră, pudra astfel obţinută fiind amestecată cu apă fierbinte şi bătută până făcea spumă cu un tel din bambus. Noul procedeu de preparare a impus modificarea ustensilelor folosite pe vremea lui Luwuh, dar şi a modului de selectare a frunzelor. La sare s-a renunţat definitiv.
Idealul ceaiului în perioada Sung diferă fundamental de cel din perioada Tang, aşa cum diferă şi modul de a percepe lumea în timpul celor două dinastii. În epoca Sung, oamenii încercau să actualizeze ceea ce predecesorii lor încercaseră să simbolizeze. Eternitatea dura numai o clipă, iar Nirvana se afla întotdeauna la doi paşi. Baza întregii filozofii se regăsea în concepţia taoistă care susţinea că nemurirea se află în eterna schimbare. Procesul, şi nu rezultatul, era ceea ce conta. Perfectarea, şi nu perfecţiunea, era vitală. Graţie acestei gândiri, omul a ajuns să stea încă o dată faţă în faţă cu natura, şi noi sensuri s-au infiltrat în viaţă sau în artă. Ceaiul nu mai era un mod poetic de a petrece vremea, ci una dintre metodele de autorealizare.
În timpul dinastiei Ming, ceaiul încetează să mai fie un ideal, fiind considerat pur şi simplu o băutură delicioasă. Chinezul născut în aceste vremuri de restrişte pare să fi dat uitării dorinţa de a căuta sensul vieţii. A devenit modern, cu alte cuvinte îmbătrânit înainte de vreme şi mult prea realist. Şi-a pierdut încrederea sublimă în iluzie, acea putere miraculoasă prin care poeţii din vechime reuşeau să rămână veşnic tineri şi în putere. Este eclectic, acceptând cu deferenţă toate tradiţiile mapamondului. Se joacă cu natura, dar nu încearcă nici s-o cucerească, nici s-o venereze. Infuzia lui de frunze de ceai are adeseori o aromă divină, dar nu mai conţine demult stropul de romantism pe care îl găseam în ceremoniile dinastiilor Tang şi Sung.
Japonia, care a urmat îndeaproape civilizaţia chineză, a cuoscut ceaiul în toate cele trei etape ale dezvoltării sale. În secolul al XV-lea, sub conducerea shogunului Ashikaga Yoshimasa, ceremonia ceaiului a devenit o artă de sine stătătoare. Faptul că Japonia a reuşit să ţină piept invaziilor mongole din 1281 a făcut posibilă perpetuarea pe teritoriul ei a culturii Sung, care în China a fost dată uitării din cauza cotropirilor nomade. Astfel, aici ceaiul a devenit mai mult decât un mod ideal de a servi o băutură; el este considerat o religie a artei de a trăi.
Cu timpul, ceaiul s-a transformat într-un pretext pentru a venera puritatea şi rafinamentul, un ritual sacru în care gazda şi oaspetele împart pentru o clipă trecătoare atmosfera de fericire pur lumească. Camera specială dedicată ceremoniei ceaiului este pentru mulţi călători prin deşertul vieţii de zi cu zi o oază unde se pot întâlni pentru a se răcori cu apă din izvorul comun al artei.
Ceremonia este o dramă improvizată ai cărei protagonişti sunt ceaiul, florile şi picturile. Nicio culoare de prisos, care să strice tonul camerei; niciun sunet în plus, care să tulbure ritmul lucrurilor; niciun gest care să distrugă armonia, niciun cuvânt care să dezechilibreze unitatea scenei; toate mişcările trebuie executate simplu şi natural – acestea sunt scopurile ceremoniei ceaiului şi, oricât de ciudat ar părea, ele sunt adesea atinse. O filosofie subtilă stă la baza tuturor acestor reguli – Calea ceaiului este, de fapt, taoism sub acoperire.
Ceai, taoism şi budism zen
Istoricii chinezi au numit taoismul „arta de a trăi în lumea aceasta”, deoarece principala lui preocupare este prezentul – noi înşine. În noi, divinitatea îşi dă întâlnire cu natura, ziua de ieri îşi ia la revedere de la cea de mâine. Prezentul este infinitul în mişcare, domeniul Relativului. Relativitatea este în căutarea Adaptării, iar Adaptarea înseamnă Artă. Arta de a trăi constă în continua adaptare la mediu. Taoismul acceptă lumescul aşa cum este el şi, spre deosebire de budism sau confucianism, încearcă să găsească frumuseţe în lumea asta plină de griji şi de suferinţe.Taoismul a formulat un set de idealuri estetice, cărora budismul zen le-a dat o formă practică.
Toate conceptele asociate cu ceremonia ceaiului sunt rezultatul gândirii zen, care a ştiut să găsească măreţia în măruntele întâmplări ale vieţii cotidiene. Zenul, ca şi taoismul, este o religie a relativităţii şi un susţinător hotărât al individualismului. Adepţii zenului aveau drept scop comunicarea directă cu natura interioară a lucrurilor, privind accesoriile externe drept obstacole în calea perceperii adevărului.
Contribuţia cea mai de seamă a zenului la gândirea orientală constă în afirmaţia că lumescul şi spiritualul sunt importante în egală măsură, că în ordinea supremă a lucrurilor nu există nicio diferenţă între minuscul şi măreţ, că un atom are tot atâta putere cât întregul Univers. Cel care se află în căutarea perfecţiunii trebuie să găsească în propria sa viaţă reflecţia lumii interioare.
Vă invit, aşadar, să visăm la evanescenţă şi să gustăm frumuseţea ascunsă în nimicimea lucrurilor. 🙂
Un weekend (cu ceai aromat) să aveţi!
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Ce semnificații avea strănutul în antichitate. Azi, știm ce înseamnă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
