Florin Niculescu atinge vioara într-un paradox sonor unic, doar al lui. Despre el Le Nouvel Observateur spunea că ”e un violonist spectaculos și fabulos”, Le Monde că „e un muzician remarcabil, precis, agil și dinamic”, Le Figaro – chițibușarul la critică de artă – spunea că ”îți taie respirația, brutal și tandru”, iar publicații ca Hot Jazz sublinia: ”În el, jazz-ul francez a găsit în sfârșit un succesor al lui Grapelli”. În luna mai, 2015, Florin Niculescu cânta alături de ambasadorul Franței la București, în cadrul evenimentului în care avea să aibă loc și decorarea sa cu ”Ordinul de Cavaler al Literelor și Artelor”, distincție acordată de Republica Franceză celor mai valoroși oameni ai săi.
Îl privesc pe stradă. Clujenii trec senini pe lângă omul în tricou negru și pantaloni de stofă neagră. E aici pentru a susține un concert de jazz manouche, în cadrul Jazz in the Park, la Opera Maghiară. Se oprește
lângă un zid de casă, în Centrul Vechi, privind niște copii care încearcă să strângă bani, cântând la o vioară și o chitară. Chitaristul nu găsește nicidecum gamele. Violonista i le articulează cu voce tare, destul de deranjată de stângăcia colegului de pupitru improvizat. Amuzat, Florin Niculescu îi sugerează și el gamele, tânărului de nu mai mult de 15 ani care se chinuie să așeze degetele pe chitară.
”Re7… La!”, sugerează zâmbind. Insistă, dar tânărul se pierde cu firea. Rămâne hotărât pe gama lui, deși e în disonanță cu vioara. Degetele nu reușesc defel să se mute puțintel pe coarde pentru a realiza acordul alterat așa cum îi fusese sugerat.
Mă amuz la ideea că tinerii aceștia iau ore gratuite de la un maestru fără a avea habar cine îi învață succesiunea logică, dar și artistică a gamelor în partitura lor, de altminteri clasică. Le lasă cea mai mare sumă de bani în husa chitarei. Zâmbește apreciativ și încurajator. Îi apreciez modestia, simplitatea și energia blândă, solară cu care privește lumea. Îți transmite fără cuvinte că e loc pentru toți în lumea lui, fără judecată ori prejudecată. Am încă în buzunar un stupid Questionnaire du Proust. Chestionarul cu pricina mi s-a părut mai imbecil ca niciodată.
”Crezi că o să fie lume la concert?”, e preocupat de gusturile clujenilor. Sperăm să nu plouă. I-ar ține pe oameni în casă, iar vremea a jucat tuturor destule feste în acest anno domine 2015. Rămâne meditativ.
”Sunt iubitori de jazz?”, mai vrea să știe. Da, sunt. La edițiile trecute ale acestui festival de jazz tinerii au luat cu asalt parcul, singurul parc în care se mai pot aduna clujenii și respira verde. Dar îi spun sincer și că la concertul Teodorei Enache de cu zile înainte, lumea nu prea venise. Îi ascult ritmul interior. Îmi amintește de prima audiție de jazz manouche în care îl auzisem cântând alături de o legendă genului, Angelo Debarre, un chitarist cu un simț al instrumentului răscolitor. Cântau o horă românească, în accente de jazz, cu culori manouche, într-un fel care m-a țintuit locului, pe o scenă a lumii care pare uneori convinsă că nu iubește românii. Pe Florin îl adoră!
”Ah! Jazz manouche e o istorie întreagă. Sunt onorat că mi se spune că sunt unul dintre cei mai mari violoniști de jazz manouche din lume. Dar casă punem” punctul pe i”, nu există jazz manouche. Manouche în limba rromă înseamnă mare. Django Reinhardt a fost cel mai mare reprezentant al acestui stil pentru că l-a creat, alături de companionul său, Stephane Grapelli, a cărui muncă mă strădui să o continui. A fost un jurnalist, în anii ’30 care l-a definit astfel. Django spunea baro manouche, adică un om frumos, mare, măreț. Iar acest ziarist a spus jazz manouche legând muzica de Djangocare era un om mare. Ar fi mai degrabă un django jazz”, o spune hotărât. Trebuie să înțelegem că jazz manouche e django jazz și pace.
Totuși, jazz manouche este un termen consacrat până și în termenii de specialitate, chiar dacă i se mai spune: gipsy swing, și chiar dacă în sufletul ei, ea rămâne aceeași muzică lăutărească, vibrantă doar filtrată prin anii ‘30, la Paris, în acorduri jazz, de Django și Grapelli. Și da, până și Stephane Grapelli a știut că Florin este succesorul său, cel capabil să ducă mai departe jazz manouche în lume.
”Sunt un om foarte simplu, un om care e conștient de tot ceea ce se întâmplă în jurul lui și încearcă să controleze cât se poate toate situațiile. Sunt un artist care își îndeplinește misiunea lui, aceea de a face oamenii să se simtă bine. O datorie a unui artist este aceea de a genera în jurul lui o dispoziție bună, de aceea cred eu că îmi fac datoria bine”.
Când, mai târziu, în restaurantul arhiplin în care trebuie să ia cina, chelnerul îl ridică de la o masă rezervată de altcineva, Florin zâmbește: ”Trebuie să-și facă și el meseria”.
Îi vezi însă sufletul palpitând la tot ce e omenesc în jur. Chiar și la polemica în care discutăm despre libertatea ideii, a zborului ei, despre joaca minții și limitele ei.
”Mintea se poate pierde”, crede el. Îi opun libertatea pierderii pe care o experimentezi și atunci când cânți. Muzicienii sunt oameni cu care poți străbate universul nu doar sonor ci și spiritual, crede el. Au ceva în plus față de filosofi. Au muzica, sunetul care deschide altfel porțile Lumii. Vibrație.
”Universul ăsta e plin de iubire. Iubirea și dragostea pe care oamenii o emană indiferent de reacțiile lor, eu simt asta. Și sunt foarte plăcut surprins ori de câte ori vin în țară. Prima oară m-am întors în țară după 18 ani de străinătățuri și am simțit și simt căldura oamenilor. Asta simt. Și chiar și în Occident când mă întorc simt și caut în fiecare din persoanele din jur, în toate locurile această căldură. Există iubire pe pământ. Ea nu se estompează. Nu putem exista fără ea. Privește ce facem cum vorbim, cum ne uităm, cum reacționăm. Eu văd asta în oameni și asta simt. Și am simțit-o și în discuția noastră. ”, e convins de asta chiar și la obiecțiile pe care le stârnește că iubirea prin lumea asta e mai degrabă un deziderat.
” Era atâta iubire în casa noastră. Momentele pe care mi le amintesc cel mai bine din copilăria mea sunt cele în care cântam cu toții: tata, mama,eu și sora mea. Eu nu mi-l amintesc pe tata să fi folosit vreodată vreun ton mai aspru cu mama”, își amintește Florin. E animat de bucuria acelei iubiri, e modelul său ideal. Cu siguranță că își amintește și orele lungi de studiu la instrumente.
Cu tatăl său, cânta de mic, la evenimente de tot felul. Asta i-a educat libertatea de expresie muzicală, desprinderea de partitură, de notă, atât de înrobitoare în lumea muzicienilor. Cel mai greu lucru pentru un muzician educat e să cânte fără partitură. Râde, şi când râde în obraji îi apar accentele unor gropiţe, improvizaţie a expresiei chipului, cum improvizaţie de accente e şi jazz-ul.
” Ce am înțeles eu foarte bine e că, așa cum spunea Debussy: ” muzica e peste tot numai în partituri nu”. Am învățat să iau de la fiecare ce e mai bun și mai frumos. Am amestecat cunoștințele mele clasice, experința mea cu muzica pop, rock și am putut să dau frâu liber imaginației mele. Trăiește. Trebuie să simți ce cânți. Lasă nota! Mi s-a spus asta”, o spune natural ca și când ar vorbi despre gătitul în bucătărie unde arta de a pune sare și piper în mâncare e firească. De fapt, chiar compară muzica cu amestecatul de ingrediente în bucătărie semn că e un gurmand nu doar în ale muzicii.
Are părul cărunt, deși are doar 48 de ani. La câtă experiență de viață a adunat, ai zice că a trăit două vieți, deși n-o simți în spiritul dinamic, dar și melancolic. E din aceeași zodie cu Nick Nolte și Lord Byron și era cât pe ce să mă păcălească cu imaginea de cuminte așezat al ordinii lumii, când toată viața lui de până acum e un imn dominat de pasionanta chemare a libertății din zodia Vărsător. Poate Dâmbovița o fi responsabilă, căci pe malurile ei a copilărit, la București, unde a și terminat Liceul de Muzică ”George Enescu”.
”Nu mai știu câte generații de muzicieni suntem. Suntem din tată în fiu. Tata e violonist, mama e pianistă și violonistă. Bunicii la fel, pianiști și violoniști. Fratele mamei, a murit, Dumnezeu să-l ierte, a fost violonist la Operă. Sora mea e violoncelistă”.
Călătorim printre fotografiile stocate pe telefonul său. Dintr-una, zâmbește fermecător o domnișoară vibrând de viață și cochetărie, așezată în fața pianinei.
”Ea e sora mea. Și străbunicii din partea tatălui au cântat. Unul a fost trompetist, mi-a spus tata. Nu am în memorie alte discuții decât despre muzică în familia mea. Când ne întâlnim nu avem alt discurs. Nu avem un inginer, electrician printre noi. Toată lumea cântă și își câștigă existența din muzică”, iar i se aprind ochii semn că sufletul zboară. Face o pauză.
La 24 de ani și-a luat lumea în cap la propriu și a plecat în Franța. Singur. Fără să știe limba, fără să cunoască pe nimeni, fără să aibă unde merge, la cine să stea. Se avea pe sine și muzica din el. Și un vis cât lumea de mare.
”Știi, visul meu dintotdeauna a fost să-l întâlnesc pe Stephane Grapelli, marele violonist de jazz. De aceea am plecat în Franța, în 1991. Am avut ocazia să-l întâlnesc în 1994. Când l-am întâlnit pe Grapelli am simțit toată personalitatea lui, am simțit că suntem unici pe acest pământ. Aveam poze cu el de când era tânăr. Avea o vigoare fantastică, îl vedeam mereu la 20 de ani. Grapelli era în mintea mea veșnic tânăr. De întâlnit, am întâlnit un om bătrân, bolnav, într-un cărucior. Avea 89 de ani. L-am întâlnit cu 4 ani înainte să moară. Am înțeles forța unui artist de un asemenea calibru și că niciodată nu am putea să fim în locul altcuiva, fie el și eroul nostru, pentru că trebuie să trăim treaba asta. Fiecare din noi poate deveni”. I se pare o aberație să-l întrebi cine ar vrea să fie dacă n-ar fi el însuși.
E omul care a lăsat o tânără soție în România, casă, confort și s-a aruncat în brațele Necunoscutului, iar față în față cu idolul său, pentru care a sărit în gol în viață, a exprimat un ferm refuz când acesta i-a propus să înregistreze împreună. De ce?
”Am refuzat când mi-a propus să înregistrez cu el pentru că mi-a fost jenă. Stephane Grapelli fiind idolul meu nu am găsit de cuviință să urc imediat pe scenă și să mă expun și să-mi expun cunoștințele mele în acel moment. Erau mult mai slabe decât acum. Trebuie să ai o experiență fantastică să poți urca pe scenă cu un asemenea colos. E ca într-un ring de box. Vrei să fii un mare campion dar sari să lupți imediat cu campionul mondial. Din două-trei mișcări eşti KO”, și acum i se pare cel mai firesc lucru pe care îl putea face. Să refuzi să cânți cu idolul tău pentru că te consideri nepregătit, pentru Florin e de bun simț. Ține de a-ți cunoaște locul în lumea asta. E atât de modest și de elegant în a-și recunoaște și admite limitele încât te inspiră să faci la fel.
”În 1991 am plecat din țară. Am plecat spre Paris în primul și în primul rând ca să fiu liber. Am plecat dintr-o atmosferă foarte tensionată și din toate punctele de vedere. Prima zi în Franța. Mi-o amintesc. Am sosit cu trenul la Paris. Era 17 decembrie și am ajuns la Gara de Est. Am avut un sentiment că mă găsesc într-o altă lume și n-am avut impresia că se deschide o poartă ci că e o mare groapă, că intru în ceva despre care nu știam nimic. Nu mă aștepta nimeni. Am încercat să găsesc un hotel, să mă cazez. Am găsit până la urmă. Am început să umblu pe jos să găsesc ceva de lucru. Am găsit un cabaret. Cabaretul Russe Karlov. Nu mai există acuma. Am continuat progresul meu artistic. M-am întreținut cum am putut. E foarte greu să te afirmi într-o țară în care nu știi limba și nu cunoști pe nimeni. Dar ardoarea și școala mi-au dat puterea să mă afirm. Școala românească și-a spus cuvântul. Sper ca profesorii mei din România să fie mândri de ceea ce am învățat pentru că acolo, în Paris am practicat ce m-au învățat”.
Avea să devină studentul Conservatoire du Paris, iar poliția franceză avea să-l urmărească ani buni pe tânărul emigrant, vreo șapte-opt după aproape fiecare concert. În Cabaretul Rus avea s-o întâlnească pe Vera, actrița rusoaică, cu ochi limpezi. Chipul ei însemna pentru el fericirea. A cerut-o de nevastă în chiar aceeași zi în care a văzut-o prima oară.
”Eu am avut o șansă fantastică. Eu nu cred în hazard, ci în ceva bine stabilit dinainte. Așa simt eu. Chiar dacă am fost căsătorit înainte, și am fost căsătorit de foarte tânăr, am simțit fiorul dragostei, că cineva se gândește la mine, primul sentiment de iubire în afara părinților, a mamei, a tatălui meu, a surorii mele. L-am trăit. Dar, în momentul în care am întâlnit-o pe actuala mea soție am simțit că dacă nu am să-mi împart viața cu ea nu are rost să trăiesc. E un sentiment foarte puternic. Și se păstrează în timp. cred că nu există nici o diferență între prima dată când te-ai îndrăgostit de cineva și ceea ce simți peste 20 de ani. Eu așa simt .Și soția mea simte la fel. Un exemplu: astăzi cred că ne-am sunat de zece ori. După 23 -24 de ani ne spunem mereu ”te iubesc, mi-e dor de tine, abia aștept să te văd”. Par mărunțișuri, dar așa trăim noi.”, ochii par a i se umezi. Vibrează și acum când îi aude ori îi pronunță numele, iar din fotografie străluceşte de împlinire şi bucurie o mândreţe de doamnă. Între timp, Florin a învățat nu doar franceza, ci și rusa pe care o vorbește bine.
”Am două fiice. Amândouă îmi calcă pe urme. Fiica mea cea mai mare, e cu mine la Paris, este cântăreață. Cealaltă fiică trăiește în Germania și este violonistă, este concert maistru și solist la Vernigerode. Amândouă sunt muziciene”, îmi arată apoi mândru fotografii. Sunt frumoase, foarte
frumoase fiicele lui. Și sunt fericite. Cred că fericirea se moștenește. Dacă s-ar moșteni, cred că aș fi unul dintr-o mulțime de oameni care i-ar cere să-l adopte. De patru ani e un fericit bunic. Are o nepoțică, strălucitor de vie și inteligentă. Poți vedea asta în fotografia ei în care stă ca un om adult zâmbind lumii cu prezență de spirit. Și ea e foarte frumoasă.
”Acolo, la Cabaretul Rus a fost începutul vieții mele occidentale. Acolo am cunoscut marea majoritate a artiștilor cu care am început să colaborez. Acolo l-am întâlnit pe chitaristul din trupa lui Stephane Grapelli, Marc Fosset care mi-a facilitat întâlnirea cu marele violonist. De acolo a pornit totul. Puțin câte puțin, fiecare artist care mă asculta îmi cerea un contact. Am început să intru în studiourile de înregistrare cu mari artiști cu Charles Aznavour, Patric Bruelle, Henri Salvador. Chiar și cu Johnny Halliday. Sunt nume care mi-au dat posibilitatea să cunosc și altă latură a muzicii”.
Are o listă foarte lungă de artiști cu care a lucrat. Dar îi pomenește doar pe câțiva. Poate publicului românesc aceste nume nu îi spune prea multe. Iar el e un cavaler. În toate sensurile.
”Acum o lună am avut o încununare fantastică a carierei mele de aproape 25 de ani. Am fost decorat cu ”Ordinul de Cavaler de Litere și de Arte”, și da, știu că și acum este un moment foarte tensionat între etnia rromă și ceilalți, mai ales în Paris. Eu sunt de etnie rromă. Pentru mine este o satisfacție enormă când ziarele, și presa, și domul ambasador spune „un român este decorat”. Am impresia că mi-am făcut datoria de om, apropo de ce spuneam despre omul Florin Niculescu. Am fost serios și mi-am văzut de
treabă și sper să pot fi un bun exemplu în acest sens”.
Nu e doar un simplu etnic rrom de origine română. E un mix cultural, un suflet de copil al lumii. Crede că cea mai mare calitate a sa e sinceritatea. Eu aș zice că e sensibilitatea lui. Sau amândouă. Și mai crede că trăncăneala, vorbitul mult e un defect al său. O fi. Dar sigur e un defect al naibii de plăcut.
”Am o vioară Jean Baptiste Vuillaume, supra-numită și ”Stradivarius”-ul francez. Sunt foarte mulțumit de ea, îmi corespunde fantastic pentru că îmi răspunde imediat. Nu este capricioasă”, și râde. E foarte mândru și de vioara lui, despre care îl iscodesc dacă nu e ”nervoasă” ca vioara, ”Catedrala” lui Enescu cea meșterită de un urmaș al lui Guarnieri și despre care știm cu toții că n-au putut-o supune generații de violoniști până de curând, când tot unui suflet de român i s-a supus. Poate pentru că a iubit-o suficient.
”Vioara mea e mai modestă, să nu fac o comparație cu marele Enescu. Nu știu dacă Enescu a iubit jazz-ul. El s-a inspirat din folclorul românesc și cel lăutăresc. Jazz-ul manouche are foarte multe legături cu muzica lăutărească”.
Mai încolo, s-a oprit în dreptul unui florar ad hoc, ce-și întinsese ligheanele cu apă pe caldarâm în inima orașului vechi și a cerut un buchet de flori. Margarete albe, cu o gherbera roșie în mijloc, ca o inimă vie.
”Le iau pentru asistenta mea de aici. M-a așteptat atât astăzi și cu atât de multă răbdare. O să ți se pară curios ce am să spun. Experiența pe care eu aș lăsa-o în urma mea generațiilor viitoare ar fi întâlnirea cu soția mea. Asta este cea mai frumoasă experiență de viață în afară de dragostea pe care o port familiei mele. Pornirea în viață, împărțirea lucrurilor și a momentelor frumoase, susținerea pe care doi oameni pot să și-o ofere unul altuia ca să poată dărui ceva frumos și bun acestei societăți, să poată fi doi oameni frumoși ai acestei lumi, ține de experiența de iubire care îți dă dreptul să te afirmi, să progresezi, să te zbați, să te bați pentru bine. Iubirea nu este posesie. Este forma cea mai mare de libertate. A sufletului. Dacă iubești cu adevărat, nu e vorba doar de o iubire fizică, ci și de una profesională. Asta am înțeles când am întâlnit-o. Ea este actriță. Avem discuții foarte interesante când suntem amândoi. Gândurile noastre se duc foarte departe. De aceea spun că această experiență a iubirii mele este fructul întregii mele reușite în lumea asta nebună în care trăim”.
Peste câteva ore bune, sala plină-ochi a Operei Maghiare îl va aplauda în picioare, cerând “bis”. Undeva pe retina sufletului Clujului, un cavaler al viorii ne va fi dăruit nouă tuturor o lecție de iubire și pasiune vie, nestinsă, trăită nu doar cu degetele pe coarde, ci cântată și pe corzile vieții.
Citiţi şi
Nu poți vindeca trupul separat de minte. Legătura traumă-boală
Visează, gândește și acționează – deschide-ți o afacere!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
