În noaptea – abia noapte, care s-a lăsat peste pământ, vizitatoarea din gând se aşază pe fotoliul cu braţe de mahon. Poartă o rochie roşie, foşnitoare, cu bretele. În părul ei neliniștit te-ai fi aşteptat să găseşti păsări care nu ştiau ce este zborul. Între degete răsuceşte parabola unui mac. Se uită la mine cu privirea cuiva pus pe șotii, apoi aspiră floarea, îşi ţine respiraţia. Macul rămâne lipit de nas, o amprenta florală pe chipul ei. Mă apropii de ea, dar întinde mâna cu palma evantai, a apărare, de parcă ar spune „dacă mă atingi, am să dispar”. Îi fac pe plac, mă uit zâmbind şi mă aşez la picioarele ei, pe covor. Jocul cu macul a plictisit-o, expiră şi îl expulzează, nu îi mai pasă. Floarea cade moale, mototolită, adormită. Se apropie de fereastră, dă la o parte perdeaua: „unde îţi sunt stelele, noapte”? Parcă dă la o parte şi noaptea, să găsească stele. Îmi doresc să se apropie, se răsuceşte brusc, rochia se clatină şi ea, ca un mac. „De ce mă chemi?” Tresar… Cum de mi-a ghicit gândul? Se uită cu ochi întredeschiși, dar eu ştiu că sunt fericiţi, sunt ochii ei de vis. Aş vrea să îi spun toate motivele care mă leagă de ea sau măcar pe cele mai importante, dar tac şi o iubesc din priviri. Mă gândesc că, dacă tac, o să vorbească ea. Nu aveam nicio ocupaţie ca lumea, care să mă ţină la distanţă de necazuri în amor, iar îngerul care m-ar fi păzit de gânduri senzuale, dispăruse. Se apropie (nu întind mâna). Se aşază în faţa mea, cu picioarele încrucişate, îşi aranjează rochia, îşi acoperă genunchii, ridică apoi tivul, dezgolindu-i, acest joc este erotic şi în mine tresare dorinţa. Se uită fugar, a ghicit. Mă uit aiurea, îi spun că este exact ca în visele mele de dincolo de perete (şi Doamne, cât o doresc). Cum stă în faţa mea, ținându-şi genunchii cu degete încrucişate, mă aştept că o să-mi spună ceva. Nu o întreb (nu îi plac întrebările). Se ridică, şi odată cu ea, şi privirile mele – un magnetism. Cu degetul mare de la picior îmi atinge palma mâinii stângi, clipă ludică. Mă feresc de ea (nu îi place să fie respinsă). Revine, e ca o pisicuță, caută un fir. O prind şi ne iubim. Pot să jur că cerul e plin acum de stele, când ea se furişează din braţele mele, aranjandu-şi cuibul răvăşit, care se revarsă în şuviţe somnoroase. Alunecă, dispare.
Am uitat să-i spun că-mi va fi dor. A uitat să spună când revine…
***
Nu știu dacă noi chemăm suferința sau suferința ne atrage ca un magnet. În adolescență, credeam că voi avea o dragoste unică, dar au urmat iubiri mai mult sau mai puțin scânteietoare. Poate am fost croită după un tipar ciudat, cu o minte cosmică și cu „suflet de curtezană”, poate că majoritatea femeilor sunt așa. Când am întâlnit un bărbat care mă considera „marea lui iubire”, am fost surprinsă, încântată, dar abia când m-a instalat în „colivia de aur”, am înțeles că era un calvar, nu o iubire. Era posesiv, devenise agresiv. Așa că am fugit…
Locuințe închiriate, slujbe temporare, deprimare, viață pe apucate.
***
Aștept metroul. Parfumurile, transpirația, respirația și oboseala. Oamenii se clatină, moțăie, se uită la tablete sau la telefoane, citesc. Un bărbat grizonant, în fața mea, cu chip interesant, este captivat de ecranul telefonului mobil. Când și când, zâmbește. Mă uit la el, încerc să îi ghicesc istoria. Caută ceva, o dragoste pierdută, pe orbita unei stele îndepărtate, sau, poate, o iubire nouă?
Merg pe aleea îngustă spre bloc.
La colțul blocului, o bătrână care vinde fructe și flori de câmp, mă întâmpină cu un buchet de maci. Aceste flori efemere de purpură și catifea sunt o încântare.
Sunt nouă în cartier, m-am mutat de două săptămâni într-o garsonieră, la etajul șapte. Deși, în general, mă simt „a nimănui”, aici mă simt „ca acasă”.
Mă îndrept spre scara blocului unde locuiesc, când, deodată, îl văd pe bărbatul grizonant din metrou intrând în scara vecină. Ce coincidență! Să locuim în același imobil…
De ce am zâmbit, nici eu nu știu.
***
Ies în balcon să fumez și să îmi limpezesc privirea, căci în fața mea se desfășoară splendoarea verde a unui parc. Nu cunosc pe nimeni, nu îmi pasă de nimeni. Macii mei aduc în balcon un „cald și-nflăcărat amurg de vară”, deși, scoși din mediul lor, lipsiți de adierea vântului și de roua dimineții, aveau să moară a doua zi.
De la garsoniera vecină aud acordurile unei piese cântate la pian, o recunosc, este una dintre melodiile mele preferate. Mariage d’amour.
O privire rapidă spre balcon îmi spune că vecinul meu misterios are o bicicletă cu pedale albastre, rezemată de margine. Iar bicicleta are o oglinjoară buclucașă, căci îl zăresc pentru o clipă: e obiectul atenției mele din metrou.
Mă retrag și închid ușa… Probabil este și el unul dintre locatarii temporari ai unei garsoniere unde se simte „ca acasă”.
Oare care îi este istoria? Ce nume să-i dau?
În minte îmi sună o formulă amuzantă: „Spune-mi simplu, Maestre”. Râd de mine însămi, parcă aș căuta ceva, dar nu știu ce. Această căutare îmi acaparează gândurile, fie că este istoria unui om cu sufletul rezemat de peretele meu, fie că este ceva din mine care s-a dus către el, care mă atrage cu o forță de neînțeles.
Îmi imaginez că patul lui este lipit de peretele care ne desparte, așa încât mut canapeaua lângă acel perete. Citind sau pur și simplu nefăcând nimic, simțindu-l acolo, aproape de departe… Uneori mi se pare că aud ecouri ale gândurilor lui, o energie stranie, de-a lungul zidurilor ființei mele. Un sentiment de care nu mă mai credeam capabilă, deschide o fereastră și începe să strige: „faceți liniște, vreau să dorm”.
Am ieșit pe balcon, luna era sus, străjeră. Din garsoniera alăturată nu se auzise toată seara, niciun zgomot. Am stins lumina și i-am spus, în gând… „Noapte bună, Maestre” !
***
În noapte aceea s-a întâmplat ceva bizar. O izbitură puternică în ușă m-a trezit. Din holul blocului veneau zgomotele unei încleștări tăcute. M-am uitat de vizor și am văzut două umbre care se luptau în fața ușii mele. Un icnet înfundat, un târșâit prelung, zgomotul unei uși, apoi liniște. Am aprins lumina și am luat telefonul să sun la 112, dar m-am oprit. Un ciocănit slab în ușă și o voce de bărbat șoptită: „Dacă suni la Poliție, o pățești. Nu uita, știu unde stai”.
Am alunecat lângă perete. Timpanele îmi țiuiau. Auzeam respirația șuierătoare a omului de dincolo de ușă, în timp ce eu respiram atât de rar – respirația fricii, încât mă miram eu însămi că nu leșin. Poate am leșinat totuși. După un timp, m-am ridicat și m-am așezat pe pat, plângând ca un copil, cu voce disperată.
Am ațipit spre dimineață, chinuită de gânduri. Am strâns hainele, cărțile și cele câteva obiecte care îmi aparțineau, am chemat un taxi.
Am întins brațele, ca niște aripi, pe peretele unde știam că dormea el, în semn de rămas bun, și am părăsit garsoniera.
***
Am închiriat o altă garsonieră la etajul 15, într-un cartier îndepărtat. Într-o seară, am strecurat în cutia lui poștală o scrisoare: povestea mea și noua mea adresă. Dar nu mi-a scris… Zadarnice, călătoriile mele cu metroul. Pe măsură ce timpul trecea, dorul silențios se risipea.
Apoi el mi-a scris o scrisoare.
Am extras-o din cutia poștală cu sfială și am lăsat-o să cadă în geantă. Seara am trecut prin Cișmigiu. Luna mângâia aleile și parcul. Voci abia șoaptite veneau dinspre băncile ascunse de glicină. Am mers în camera mea, am îngenuncheat tăcută la colțul patului, unde obișnuiam să mă rog, și, după un pic de gândire, am decis să-l las intact, să nu aflu niciodată ce se află în interior. Putea fi o scrisoare cu multe cuvinte, care mi-ar fi tulburat frumos lumea, sau doar câteva, care mi-ar fi zdruncinat-o, dar nu îmi păsa. Până la urmă, îmi plac misterele mai mult decât cuvintele!
Guest post by Miriam Tkee
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
