Ți s-au luminat ochii când m-ai găsit în casă. Veneai obosit de la prea mult „alergat”, dar oboseala s-a risipit pentru că în jur aveai nepoții: doi mai mici, pe care îi ai mereu alături, și pe mine, mai mare și cam scumpă la vedere.
Când ți-am sărutat obrajii arși de soare, mi s-au afundat buzele: „Ce-ai mai slăbit, tataie…”
Am stat cu toții la masă și am povestit. Ți-am amintit iarna când ți-ai pus toți nepoții pe o sanie mare și ai mânat calul prin zăpadă ca să ne plimbi. Eram mică atunci și voiam tot mai repede, iar tataie alerga prin zapadă pe lângă cal. În alt an… ne-ai dus la pădure să adunăm fragi.
La un Crăciun, păpușile mele au primit leagăn și pătuțuri din mâinile lui tataie, dar nu a vrut nicio mulțumire, pentru că erau din atelierul lui Moș-Crăciun. Mulțumirea lui tataie era zâmbetul meu, zâmbetul nostru, al nepoților lui. Pentru noi erai mereu neobosit!
Sărut-mâna, tataie, care, în loc de rămas bun, mereu când plec, mă-ntrebi când mă întorc!
Am crescut învățând să fiu puternică, independentă și să nu-mi fie niciodată teamă de cuvinte. Nu am fost un copil răsfățat, poate doar cu multă iubire. Tata nu mă lăsa niciodată să mă rușinez în fața adulților și își propusese să mă vindece până și de frica de întuneric. De la tata am moștenit curajul și încrederea, iar de la mama… sensibilitatea.
Ea este cea care m-a învățat că plânsul nu înseamnă slăbiciune, iar lacrimile au scop curativ. Îmi citea „Trei, Doamne, și toți trei!” sau „El-Zorab” și plângeam împreună. Am pus-o să mi le recitească de atâtea ori… încât le recitam din memorie înainte să ajung la școală. Nu m-a ferit de realitate, m-a lăsat să o simt prin literatură, pentru a fi pregătită pentru maturitate. Înainte de culcare… îmi cânta „Mama”. Versurile sunt ale lui Coșbuc, linia melodică nu știu de unde o învățase. Iubeam să adorm așa, cu liniștea transmisă de vocea caldă a mamei.
Spuneam „te rog” și „mulțumesc” când era cazul, chiar și „te iubesc” spuneam cu mare ușurință, pentru că eram înconjurată de iubire, dar nu reușeam să spun „iartă-mă” atunci când greșeam. Pur și simplu cuvintele nu voiau să iasă. Îmi recunoșteam vina, îmi asumam consecințele, dar mă blocam în momentul în care trebuia să îmi cer iertare. Eventual spuneam „scuze” și încercam să schimb subiectul. Nu înțelegeam de ce mama insista cu acest lucru. Când am crescut am înțeles. Îți poți cere scuze atunci când calci pe cineva pe picior în autobuz, când ajungi târziu la o întâlnire, dar trebuie să îți ceri iertare atunci când greșești cu adevărat. Copila de atunci se temea de „iartă-mă”, pentru că știa cât este de important, dar nu înțelegea de ce.
Omul de lângă tine trebuie să simtă că regretul tău este real. „Iartă-mă” nu îți lezează orgoliul și nu îți murdărește demnitatea, ci îți înnobilează sufletul.
Un copil nu trebuie învățat doar să mănânce frumos și să își facă temele la timp. Are nevoie să învețe să simtă, să se exprime, să fie încrezător și să aibă compasiune… să știe să fie curajos, dar precaut, să lupte, dar să nu rănească, să iubească și să ceară iertare atunci când a greșit.
Ce simți când te întorci acasă?
Bucurie, emoție, nerăbdare?
E mai mult de atât! Deși e drumul pe care te-ai întors de atâtea ori, observi ceva nou de fiecare dată. Un copac, un nor, un câmp ce s-a umplut de culoare… ceva se schimbă mereu pe drumul către casă. Sau… poate tu ești cel care s-a schimbat.
Iubesc lucrurile care îmi reamintesc de ceea ce iubesc!
Uneori îmi place să mă întorc în timp… să retrăiesc momente, amintiri. Când mă întorc în prezent mă redescopăr pe mine și îmi imaginez viitorul. Atâta timp cât avem imaginație, nu există limite sau reguli. Suntem liberi să gândim și să visăm și să credem… în noi!
Când simți că tot ceea ce te înconjoară te copleșește, găsește un loc de liniște și leagănă-ți sufletul luându-ți avânt din speranță! Și du-te acasă, oricât de departe ar fi acel „acasă”! Locul în care ai crescut te purifică, îți dă putere și te ajută să renaști.
Cel mai liniștitor lucru din lume este să știi că toți cei dragi sunt bine! Când le vezi zâmbetul, le auzi vocea sau îi privești în ochi, atunci ai cu adevărat sufletul împăcat!
Suflet călător, din când în când, întoarce-te acasă!
Guestpost by Mădălina-Iuliana Mușat
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
