Iubesc oamenii până la durere uneori…mă leg și mă-mpletesc de ei cu sufletul, mai rar cu brațele. Liniștea mea e pacea cu ei, folosul meu mă-ntregește, iar înțelepciunea-ndelung râvnită e asprimea nerostită.
Iubesc și rar o spun, și să primesc aștept negreșit la rând.
Acum vreo 20 de ani imaginam vieți și-mi desenam în minte oameni. Azi îi adun și-i scad. Cotrobăi des și regăsesc firimituri de suflete prin-năuntrul meu.
Sunt tot ce-am primit minus ce-am mai aruncat… nu-ncape-ndoială, ce păstrez s-a cernut. Oameni ce-ntr-un moment mi-au fost alături ori fie pentru o secundă întâlniți sau numai priviți, mi se lipesc iremediabil de suflet. Când pleacă, se duc cu crâmpeie din mine…
Pe unii i-a luat timpul, pe alții doar depărtarea, de alții mă agăț cu încrâncenarea inimii, anticipându-mi dorul năprasnic.
Îmi vine să-ntind brațe și să strâng oameni și vieți.
Mi-e dor de oameni mici și mari, de cei pe care-i vedeam constant și mai rar, de cei cu care vorbeam zilnic sau numai de ziua lor… și câteodată doare de dor. Pesemne caut frânturile din mine luate cu ei.
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
