Emil simţi dimineaţa ca fiind plumburie. Asta-l nemulţumi.
„Întâi, că afară-i plin de strălucire! Apoi, cum mă trezesc mai morocănos, bag plumbul la înaintare! De la Bacovia încoace, nu ne vine nimic nou, nicio imagine proaspătă!…”
O dimineaţă incertă ai putea, la o adică, să o asemui şi unei cârpe de şters praful. Dar, explicaţia e prea lungă, iar cârpa-i prea uşoară. Redă îmbâcseala, cromatismul lăuntric, poate se apropie şi olfactiv, însă tot plumbul… Adică, ajungem de unde-am plecat, pe nicăieri!
„Sunt un epigon!” – îşi zise Emil, constatarea sporind senzaţia de plumb în exces.
Iar epigonii se ştie cum sunt: simţirea lor e rece, harfa, zdrobită, patimile covârşesc spoiala de virtute iar inima lor e un han în care…
„Acum, o dau şi-n Emil Botta!…” – se enervă scriitorul, îndoindu-se că din tastatura sa a ieşit sau va ieşi vreodată ceva de Doamne-ajută.
„Dimineaţa-şi rânji mercurul” – încercă o ieşire din impas. Pe mercur s-a pedalat mai rar, are un luciu care poate sugera iluminări discrete, e viu, curgător, însă poate genera demenţa şi, pentru rafinaţi, poate servi de trimitere discretă către un prânz cu fructe de mare.
Soluţia era una de desperados, că tot nu spunea nimic. Că recurgea la plumb ori la mercur, Emil era departe de-o alchimie aptă de-a scoate măcar o pagină semănând cât de cât a literatură. Adică să se încadreze într-un paralelipiped şi, după lectură, să zici că te-ai ales cu ceva. Poate, după o plimbare. Mai vezi dracu’ ştie ce şi-ţi mai vine. Măcar aşa… să nu rămână ziua nebifată.
Citiţi şi
Este rar ca bărbații să aleagă lângă ei o femeie profundă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
