Strigătul

laura-brinzoi-nutaEa, mai posacă din fire. Ori din trecut. Totul părea șters în ființa ei. Mai puțin cutele prea timpurii ale frunții. Sunt oameni pe care-i zărești doar dacă te-mpiedici. Cam așa era ea. Puțină la vorbă și la chip. Înăuntru n-aveai cum să vezi. Câte-o vorbă răzleață, aspră, cu sunete reci și apăsate, te oprea să te-adâncești. Când nu era doar ea, însoțea câte-un grup, în tăcere. La destinație și-napoi. Niciodată altfel. Nici drumul, dar mai ales, ea.

Când noi suntem prea încăpățânați să schimbăm cursul, ni se-aduc oameni și întâmplări. Voința noastră prea dreaptă va întâlni alta suficient de-ncolăcită, s-o amețească. Genetic determinat și sincer de vesel. Mândru, ca-ntr-o poveste cu feți-frumoși și blând și bun. L-ai fi sorbit într-un pahar cu apă de n-ar fi strigat dorul după el, mai apoi.

În siguranța vieții comune, fruntea ei se descrețea, privirea se-nălța, corpul căpăta contururi proaspete. Veselia lui ștergea uneori, amintirile ce-i amprentaseră ochii. Zâmbea larg, timid ca un copil ori șiret, în colțul gurii ca o femeie fericită ce-și știe dragostea la pândă și-așteaptă să fie sărutată. Apoi el împrumuta de la ea și-și așeza și rostuia veselia. O folosea cu preț, n-o mai irosea ca altădată. Când oamenii sunt suficient de potriviți și în aceeași măsură de diferiți, numai buni de unit și format întreguri, ca-ntr-un joc, când se-amestecă apar culori noi. E noul om. Un el și-o ea ce nu-și mai pot desprinde voințele și drumul devine comun. Își agață sufletele unul de altul și se-nalță. Fără drum de-ntors.

Peter Lindberg

©Peter Lindberg

Dar uneori viața ne joacă pe degete. Marionete triste într-un teatru de păpuși, șubred. Zilele încep să scârțâie și rolurile se cer inversate. Devenim actori, căpătăm forțe nebănuite ori victime, când de sus păream învingători. Nu există măsură a durerii de suflet. Cam cât vă doare? Mai mult? Ori mai puțin? Vă lasă să dormiți sau nu? Trece după reluarea activității? Se intensifică în repaus? Nuu, nici pe departe. P-asta o duci. Adânc și greu. Atârnă! D-aia picioarele uneori n-o ma pot căra, plămânii nu mai pot respira o dată cu ea. Doar strigătul mai eliberează din când în când. Apoi se-adună iar.

Strigătul ei după lipsa lui îl mai aud uneori. Copil fiind mă-nfiora. O recunoșteam auditiv de la o distanță de sute de metri. Tăcută-n rest și mai plecată ca-n trecut cu amintirea unui viitor, ce din neștiință și-l anticipase, pesemne.

Din doi faci unul.

Din doi, când pleacă unul mai rămâne doar strigătul.

Pe Laura o găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Când iubești

Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!

Soacră-mea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro