Întuneric. O lumânare arde.
Stau în camera mea și scriu rânduri despre tine, cu umbra stiloului plimbându-se pe perdea.
Câteodată mă gândesc că tot ce scriu rămâne impregnat în camera asta, în pereții ei, în podelele ei. Când eu nu voi mai fi și altcineva își va duce traiul aici, mă va simți? Va simți că am rămas în pereți, în tavan și în podele? Va simți tot dorul, toată dragostea despre care am scris?
Va știi cineva că aici am plâns, am dus dorul cuiva, am scris iubirea cuiva? Nu se poate ca tot ce am emanat să nu intre în pereții camerei.
Parcă văd pe cineva stând aici și simțind ceva ciudat, cum obișnuim să spunem. Imposibil să nu simtă ceva ciudat.
Străinule care vei locui în camera mea, vei simți sufletul care a trăit aici, sufletul care își scrie iubirea în fiecare seară? Sufletul care simte dor și iubire?
Chiar dacă îți vei decora camera după bunul plac și vei scoate din ea tot ce nu îți aparține, străine, nu vei putea scoate ce e în pereți.
Voi lăsa în ei toată iubirea ce am trăit-o, tot dorul pe care l-am dus, toate lacrimile ce le-am avut pe față, tot ce am scris despre el și despre noi.
Așa trebuie să fie. Am trăit prea intens niște sentimente, niște emoții, pentru a nu rămâne nimic după mine.
Păi, cum? Aici nu a trăit nimeni înainte?
A trăit. Un suflet care se încăpățânează să rămână peste timp, un suflet care vrea să marcheze locul.
Guest post by Anne Pope
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
