Într-una din zilele acestea de primăvară-vară ploioasă pe drumurile cotidiene, am acordat prioritate unei femei vârstnice, în jur de 70 de ani. Mergea cu pas normal, nici încet, nici grăbit, puţin adusă de spate, dar cu un aer trufaş şi indiferent în acelaşi timp.
– Ştii ce a fost femeia asta? mă întreabă persoana cu care mă aflam la drum.
– Nu, de unde să ghicesc.
– A fost ziaristă pe vremea lui Ceauşescu, şi ea şi bărbatu-său. S-au depărţit la puţin timp după ce au avut copilul. Dar au stat toată viaţa în acelaşi apartament de dragul băiatului. Nici nu se băgau în seamă, se ignorau.
În timp ce auzeam toate acestea, mă uitam la femeia de pe stradă: slabă, părul gri, pieptănat sobru, sigur a păstrat aceeaşi coafură din tinereţe. O fustă maro şi o geacă cu croială masculină, gri. În mână avea o plasă de pânză gri. Ea toată părea gri. Mergea fără să se uite în stânga şi în dreapta. Ca şi cum totul i se cuvenea sau pur şi simplu nu-i păsa. Nimic din aerul unei bunicuţe ce tocmai îşi dusese nepotul la şcoală.
Sau poate ducea cu ea toată furia strânsă în atâţia ani şi stinsă în resemnare. În clipele acelea în care o priveam, mi-au trecut prin cap o mie de gânduri. Mi se părea cumplit să stai zeci de ani cu cineva în acelaşi spaţiu şi să fii ignorat. Acelaşi cineva pe care cândva îl iubise. Fusese şi ea iubită. Fie doar pentru câteva ore, dacă e să reducem totul la absurd, dar a fost iubită. Orice femeie, cât ar fi de urâtă, rea, grasă, slabă, tânără sau bătrână, a fost iubită măcar pentru câteva momente.
M-am întrebat pe loc ce fel de om este fiul ei, de dragul căruia părinţii au acceptat să rămână într-o închisoare pe viaţă? A apreciat el vreodată decizia părinţilor săi? Pentru că sigur a conştientizat mai târziu cum stau de fapt lucrurile. Care a fost viziunea lui asupra femeii iubite, asupra familiei, crescând şi dezvoltându-se într-un mediu în care respira indiferenţa şi nu vedea îmbrăţisări tandre şi cuvinte duioase? Cu o mamă cu privire resemnată şi un tată ca un musafir în casă? Cum îşi tratează oare la rândul lui partenera de viaţă şi cum îşi educă proprii copii? Dacă o avea.
Şi mi-am amintit că şi în vremurile de acum cunosc familii „de ochii lumii”. Deosebirea este că fiecare are viaţa lui, deşi trăiesc sub acelaşi acoperiş. Ba mai mult, cunosc cazuri în care ea încă îşi iubeşte soţul şi îl acceptă oricum doar pentru că ştie că vine tot acasă, la copil.
„De dragul copilului” e doar un paravan pentru neputinţa de a zice „Nu” şi de a merge mai departe pe alt drum. Lăsând în urmă gura lumii, oprobriul familiei şi comentariile prietenilor.
Copiii nu au nevoie de familii de convenienţă. În care comunicarea părinţilor, care dorm în camere separate, se reduce la salut. Iar adulterul este parte din organizarea familială. Copiii au nevoie de un mediu echilibrat, liniştit, în care să-şi dorească să locuiască şi să revină permanent (de aici şi rătăcirile unor adolescenţi, neîmpăcaţi cu atmosera de acasă), au nevoie de afecţiune, iubire şi înţelegere. Un copil nu poate fi minţit la nesfârşit. Când va creşte, el nu va aprecia prefăcătoria ridicată la rang de sacrificiu şi model familial. Va aprecia în schimb întreg bagajul sentimental cu care a fost dotat să plece la drum în viaţă.
Iar în afara copilului este vorba şi de părinţi. Care sunt oameni cu suflet şi cu drept la fericire.
O priveam pe femeia cu părul gri, care trecuse strada, şi m-am întrebat dacă ea s-a gândit vreodată că are dreptul la fericire. Sau poate că a crezut că aceea era viaţa ce trebuia trăită, pentru că societatea judecă după tăbliţa de pe uşă: „fam. X…”.
Pe Corina o găsiți întreagă aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
