Cel mai bine este acasă, acolo unde simți că faci parte dintr-un întreg pe care nu ai vrea să-l schimbi decât pe ici, pe colo. Te poți naște într-un oraș, poți trăi acolo o viață fără să-l simți vreodată ca fiind al tău, așa cum la fel de bine te poți îndrăgosti de un loc și să apuci să simți că nu ai mai putea trăi altundeva. „Omul sfințește locul”, spune o vorbă de-a noastră și da, „lumea e strâmbă peste tot”. Într-adevăr, avem toate instrumentele necesare pentru a ne clădi fericirea și tocmai de aceea tind să cred că nimic nu este întâmplător și, cu atât mai puțin, legat de țara în care trăiești.
Italia, A.D. 2008, criza economică își arăta colții, populația era încă zdruncinată de cazul Mailat, massmedia făcea tot ce îi stătea în putință pentru a denigra românii. Eu, undeva prin nordul Italiei, nu-mi găseam liniștea, voiam să lucrez, aveam nevoie de un loc de muncă. Trecusem de puțin de vârsta de 20 ani, încă nu terminasem facultatea și eram total dezorientată. Lucram colo și colo, promovam tot ce se putea, de la telefonie, la brânză, de la cafea, la produse pentru casă. Dintr-o întâmplare, undeva prin 2006, trimisesem un Curriculum Vitae pentru un post de promoter și întâmplarea a făcut să fie atât de disperați, încât să mă accepte tocmai pe mine, fără pic de experiență în materie. A fost o întâmplare? Probabil, dar mi-a permis să am banul meu în timpul studenției, pe lângă banii de la o bursă de studii pe care nu știu dacă aș fi primit-o în România.
Spuneam, pe când alții se lăfăiau în sânul familiei, eu eram în căutarea unui loc de muncă, voiam independență financiară, în condiții extrem de nefavorabile. M-am înscris la un curs, l-am terminat, am trimis CV-uri. Am fost la 3 interviuri și două au avut rezultat pozitiv. Am ales o amărâtă de practică, pe bani puțini, de șase luni. Am fost confirmată pe post pentru o perioadă de șase luni, apoi alte șase. După un an și jumătate am primit contract pe perioadă nedeterminată. Toate acestea fără pile, cunoștințe și relații și în condițiile în care nu am o inteligență peste medie și nici nu m-am târât în patul nimănui. De altfel, nici nu cred că aș fi avut șanse, dat fiind că nu respect canoanele de frumusețe impuse de societatea în care trăiesc, iar la salonul de estetică calc cel mult de două ori pe an. Acum să nu credeți că sunt o maimuță, doar că merg pe varianta do it yourself.
Claudia Cardinale, “La ragazza con la valigia”
La treizeci de ani, ca orice femeie care se respectă, pun în balanță ce mi-am dorit și ceea ce am obținut. Nu sunt imună la comparații și asta mă duce cu gândul la fostele colege de școală sau la persoanele cunoscute de-a lungul anilor. Nu că asta m-ar face să mă simt mai bine, pur și simplu mă întreb cât ține de locul în care trăim și cât ține de noi înșine. Nu pot să spun că în România n-aș fi reușit, nu am de unde să știu. Sau în oricare altă țară. Eu sunt deja acasă.
La prima strigare îmi vine în minte o inteligență peste medie, cel puțin academic vorbind. O fată plăcută la vorbă și suflet, care atunci când vorbea răpea și cei mai neatenți elevi. Lecția de istorie spusă de ea părea mai puțin plictisitoare, chiar un roman de acțiune. Lecția de geografie explicată cu voce joasă, într-o italiană perfectă și fără ezitări, mă ducea cu gândul la țări magice și misterioase. A terminat liceul cu notă maximă, la fel și facultatea. Fără abateri, fără restanțe și încrezătoare în ceea ce avea să-i rezerve viitorul. Avea în spate o familie perfectă (cel puțin din exterior, n-aș vrea să vorbesc cu păcat), bani suficienți și sprijin total. Acum, la 30 ani, după ce nu a lucrat niciodată în domeniul în care se pregătise și a fost dată afară și de la ultimul loc de muncă, a ales să facă un copil. „Măcar așa simt că nu am trăit degeaba”, a spus într-o bună zi. O întâmplare? O problemă de alegeri? Omul nepotrivit la locul nepotrivit? Cert este că a refuzat să se mute în căutarea unor șanse mari.
La a doua strigare îmi vine în minte o colegă de facultate, de undeva de prin sudul Italiei. Dimineața la prima oră învăța, ziua mergea la cursuri și la ora 18 mergea la muncă într-un call center. O mare parte din banii pe care îi câștiga o trimitea părinților, care nu se sfiau să-i ceară. Într-o bună zi cei de la call center i-au oferit o promovare, bineînțeles pe bani mai mulți. A refuzat, spunându-mi că obiectivele ei erau altele și nu voia să uite de ce se află acolo. Azi, la 38 ani, face ceea ce și-a dorit întotdeauna, este un profesionist respectat și căutat; spune că nu poate uita de unde a plecat și că nu poate ierta persoanele care-și plâng de milă. Nu o pot contrazice, nu pot să uit când plângea în fața umilințelor și își repeta că dacă acela este prețul pe care trebuie să-l plătească, îl va plăti până la capăt.
Asta e Italia. Lume cu idei mai mult sau mai puțin clare, mai mult sau mai puțin rasistă. Cert este că niciodată nu mi s-a atras atenția asupra faptului că sunt româncă. Există și o altă Italie, aceea în care românii sunt umiliți și ținuți în condiții de scalvie, aceea unde mii de îngrijitoare românce sunt păcălite la locul de muncă, aceea unde ești nevoit să aștepți luni de zile un salariu de mizerie. Există locuri bogate și locuri sărace, la propriu și la figurat. Nu sunt în măsură să judec locul unde trăiesc, așa cum nu pot da cu pietre în România, țara în care am văzut prima oară lumina zilei și de care mă voi simți legată cât voi trăi. Astăzi sunt aici şi mă simt acasă. Mâine, cine știe?
Guest post by D. Umi
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
