Nu a trăit niciodată după reguli. A trăit așa, la alegere. Se ghida după momentul care se ivea. Spontan. El și timpul erau buni prieteni. Se mulau unul dupa celălalt, se așteptau reciproc, trăiau într-o simbioză perfectă, unul îl zbura, celălalt îl trăia. De aceea, el nu îmbătrânea: prietenia își spunea cuvântul.
Într-o dimineață, ieșise pe malul mării. Avea obiceiul acesta, îi plăcea primul moment al zilei, când soarele se cățăra pe orizont. Îi urmărea ascensiunea cu o curiozitate nouă, în fiecare zi. Se imagina pe el însuși, escaladând greutăți și supunându-le. Doar că dimineața aceasta era una diferită. Nici el nu putea să-și explice ce anume în atmosferă era schimbat. Valurile mării pulsau cuminți, într-un ritm neobosit, înfigându-și ghearele în nisipul ud, alături de picioarele lui, bine ancorate de nemișcare, rostogolindu-se ca trupul leneș al unei pantere ce se gudura periculos de aproape. Nu, nu era asta. Scruta zarea, încercând să deosebească noul ce tulbura obișnuința și brusc, realiză că nu se auzea niciun zgomot. Asta era. Nu percepea pulsul apei. Deși se mișca încontinuu, părea imobilă. Ca-ntr-un tablou.
Nedumerit, își fixă privirea spre un alt orizont, unul uscat, de data aceasta. În depărtare, pe mal, vedea o fată dansând. Sau nu, țopăind. Se apropie fără să gândească, nu mai văzuse așa ceva. Femeile întâlnite până atunci, aveau toate părul bălai, ochii albaștri și pielea albă. Și multe întrebări în priviri. Fata aceasta nu. Avea plete negre, despletite, firește, nu știa să fi văzut până acum femeie care să nu-și expună podoaba capilară. Purta o rochie lungă, albă, largă, pe care o sălta până la brâu, fără rușine, când călca apa drăcește, cu bucurie și ciudă, deopotrivă. Își dezgolea picioarele într-un salt înnebunitor, părea că nu mai văzuse apa până atunci. Se udase și nu-i păsa. Sărea, sărea întruna. Când el se apropie, își întrerupse țopăiala. Nu părea rușinată, ci, mai degrabă, curioasă. Cine să fi fost străinul acela, apărut dintr-o depărtare incertă, care îi deranjează bucuria neștiută și neînțeleasă de nimeni? Zâmbetul îi amuți pe buze, dar nu se retrase înfricoșată. Pur și simplu aștepta.
Nici el nu știa cum să comunice. Pletele ei negre, ude, răscolite și lipite de față, îl nedumereau prea tare. Se întoarse brusc când timpul, care rămăsese în urmă, i se agăță iar de umeri. Îsi făcu curaj, făcând un pas vizibil spre ea și doi invizibili, spre el. Dar ea îi sesiză pe toți trei.
– Cine îmi ești, străino?
Întinse mâna spre ea și, spre marea lui surprindere, ea i-o apucă fără reținere. Era umedă, mică și caldă. Își înălță ochii spre el, era cu mult prea mică și o altă surprindere, proaspătă, se așternu în privirea lui: avea ochii maronii. Cu luminițe jucăușe care stârneau valuri-valuri și te făceau să crezi că se amuză tot timpul. Femeile de pe plaja lui aveau toate ochi albaștri. Curați. Fără luminițe și valuri. Era complet nedumerit.
– Mă înveți pașii tăi? insistă el cu blândețe, cucerit de lipsa ei de orice fel de temere.
Fără nicio vorbă, strângându-l mai bine de mână, își reîncepu salturile nebunești. El o imită și, în curând, țopăiau împreună, alergând, râzând tăcut, căzând, ridicându-se și sprijinindu-se. Timpul își fâlfâia aripile în jurul lor, al amândurora, apărându-i de scurgerea impusă altora și împiedicându-i să înainteze spre asfințit.
Nu se știe cât timp își fâlfâi aripile, dar ea obosi. Fără un cuvânt, își desprinse mâna dintr-a lui și se îndepărtă.
– Hei, străino! Ne vedem și mâine?
Ea nu răspunse, nici nu întoarse capul, dar nu părea tristă. Cu speranță, el oftă, reluându-și mersul înapoi, cu timpul potolit acum, agățat de umeri. Soarele cobora acum dincolo de orizont, obosit de înălțare și lumină.
În zorii zilei următoare, el apăru din nou. Și reluă magia zorilor trecuți: când marea tăcea și în liniștea ei apărea ciudata străina cu ochii de culoarea pământului tăcut. Își desfășurau ritualul de dans nebunesc în apele mării, fără griji, cu uitare și aduceri-aminte, cu inocență și dezmăț nevinovat, cu tăcere și vorbe tăcute, înțelese numai de ei. Și peste toate, aripile timpului, care-i ocrotea pe amândoi.
Șase zile continuă ritualul acesta și băiatul aștepta cu nerăbdare ca soarele să muște din orizont stârnind dimineața și creșterea unei noi zile către asfințit.
Dar în a șaptea zi, ceva se schimbă. Fata cu plete întunecate apăru, ca de obicei și băiatul se îndreptă nerăbdător spre ea. Numai că, de data aceasta, în momentul când îi atinse mâinile, valurile se stârniră. Întâi începu vântul. Supărător, apoi marea vui. Nu tare, ca de furtună, ci ca de obicei, doar că fata nu o auzise niciodată. Și momentul în care pulsul valurilor își reîncepu bătaia, fu unul atât de surprinzător, că ea își duse mâinile la urechi, într-o implorare tăcută. Era prima dată când luminițele din ochii ei își luaseră zborul, iar zâmbetul căzuse nebăgat în seamă, la picioarele ei care băteau apa într-un ritm speriat, lipsit de măsură, ușurință și bucurie. El o prinse de mâini, dar ea se zbuciumă tăcută, nu suporta lipsa tăcerii și timpul fâlfâia debusolat deasupra amândurora. Din ochii ei țâșniră două râulețe de apă și băiatul se opri înfricoșat. Auzise din bătrâni de oameni care plângeau, recunoscu lacrimile din legendele lor, dar nu văzuse niciodată niciuna. Și acum, în loc să reacționeze cum era firesc, -știa că plânsul e semn de suferință-, se zgâia la ineditul situației, urmărind curios traiectoria lacrimilor pe fața ei. Pe plaja lui, femeile nu râdeau, nu plângeau. Doar trăiau. Pășeau viața pentru că așa le fusese dat, fără întrebări și alegeri. Așa cum și el o pășea, într-un ritm al obișnuinței care diferea de la o zi la alta. Încercă, într-un târziu, să o liniștească, luând-o în brațe, să-i explice cu glas liniștitor că ceea ce auzea era desprins din viața lui, de zi cu zi, dar ea se smuci și o luă la fugă pe plaja udă, printre valuri, vuiet și vânt. Alerga atât de repede, încât dispăru rapid în zare. În momentul în care din ea nu mai rămase decât un punct, el știu. Știu că era ultima dată când o mai vedea. Se aplecă și îngenunche mângâiat zadarnic de marea care-și reluase cursul ei obișnuit, în vreme ce timpul îi zbura nehotărât în jurul frunții. Și pentru prima dată, acea plajă fu udată cu lacrimi de bărbat.
Străina aceasta… minunata străină de la răsărit care îi schimbase viața în aceste zile de vis, fata cu plete întunecate… reușise să-l scoată din ritm. Și reușise să facă ceea ce nimeni nu reușise: să domesticească timpul.
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Toți acești proști plini de sine
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
