Nu știa nici ea ce face. Ce însemnau toate astea. Nu avea nevoie de el, nu și-l dorise. Nu-l chemase ea. Pur și simplu, apăruse în viața ei de nicăieri. Și rămăsese. Părea să vrea să rămână, iar ea nu știa absolut deloc ce să facă cu el. Unde să-l așeze. Unde să-l plaseze. Se insinuase treptat, insidios, iar acum făcea parte din ea, din viața ei. Chiar și din relația cu iubitul ei. Cel din viața reală, nu cea virtuală. Nu, cu siguranță pe el nu-l putea considera iubit. Dacă ar fi fost să o întrebe cineva, n-ar fi știut să dea un nume relației, să o categorisească într-un fel. Nu îi era nici iubit, nici amant, nici măcar prieten. Era undeva între. Între ea și iubitul ei, între lumea ei și lumea lui.
Îl cunoscuse la o petrecere, într-un grup de prieteni… comuni. Nu-l mai văzuse niciodată până în seara aceea. Și probabil că, dacă l-ar fi văzut, nu l-ar fi observat. Adică, putea să mai fi fost și la alte petreceri, numai că nu-l luase în seamă. Nu se distingea prin nimic, nu ieșea în evidență în niciun fel. Poate doar prin înălțime. Dar nu era singurul tip înalt dintre ei. Așa că trecuse neobservat. Până atunci, până în seara aceea. Ciudat era faptul că relația lor, sau ce era, legătura asta dintre ei începuse printr-o ceartă. Poate nu chiar cu o ceartă, dar cu opinii complet diferite despre un lucru neimportant, de care acum nici măcar nu-și mai amintea. Se contraseră atât de tare, încât ceilalți crezuseră că or să ajungă să se păruiască. Plecase de la petrecerea aceea cu un gust amar și cu o întrebare care nu-i dădea pace: „Cine mai e și …ăsta?”. De unde apăruse și de ce? În grupul lor și ulterior, în viața ei? Și ce să facă ea acum cu el? Relația ei dura de ani buni, iar Andrei era tot ce-și dorise. Erau fericiți împreună și nu le lipsea nimic. Și cu toate astea, uite că găsise loc pentru încă cineva în viața ei.
Eugène de Blaas (1843-1932), Flirtul
I se strecura în suflet în fiecare dimineață, trimițându-i mesaje drăguțe. Câteodată alegea să se poarte ca un prieten oarecare, care o salută ca și cum ar vedea-o pe stradă. Asta se întâmpla mai ales după ce se bușeau puțin. Spunea el ceva care iar o enerva, sau devenea prea insistent cu lucruri care pe ea nu o interesau. Îl simțea cum se îndepărtează de ea și nu-i putea ierta asta. Drept pentru care îl punea la punct. Uneori chiar simțea nevoia să-i vorbească urât. Se abținea cât putea de mult, dar nu reușea întotdeauna. Ciudat era faptul că de fiecare dată el revenea ca un cățeluș care caută mângâierea stăpânului care l-a admonestat și l-a pedepsit pentru boacăna făcută. Și la fel ca un cățeluș, părea să uite de pe o zi pe alta de la ce s-au luat.
Nu-i purta pică și toate ieșirile astea ale ei, uneori deliberate, prin care încercase să-l îndepărteze, prin care-i testa răbdarea și… sentimentele față de ea, nu îl dezarmau. Îi accepta toanele, izbucnirile, îndepărtările și respingerile, revenind iar și iar cu aceeași obstinație, încăpățânare, răbdare, persistență și ardoare. Tot comportamentul lui nu-i spunea decât: „Nu, nu vezi că nu poți scăpa de mine? De fapt, nici nu-ți dorești asta!”. Iar ea se supunea și îl accepta mai departe. Îi accepta mesajele delicate, îi accepta râsetul acela oarecum frivol, îi accepta intervențiile și lungile convorbiri de peste zi și, când putea seara târziu, înainte de culcare. De atunci, de când începuseră să vorbească, nu mai existase zi care să nu înceapă și să nu se termine cu el. O învăluise pur și simplu, iar ea se simțea prinsă ca într-o pânză de păianjen din care nu știa cum mai poate scăpa.
Aproape în fiecare seară, după o convorbire telefonică lungă, își jura că nu o să-i mai răspundă la mesaje și la telefon. Trecea în revistă, iar și iar, situația lor, a ei, felul în care începuse totul, faptul că între ei nu era de fapt nimic, că își pierdea timpul aiurea și își punea relația în pericol pentru acel nimic, că totul era o nebunie căreia trebuia să-i pună capăt odată pentru totdeauna. Zbaterile acestea post factum, după discuțiile lor lungi, îi dădeau inițial impresia că se poate desprinde de el cu ușurința cu care smulgi un plasture de pe o rană care, de fapt, nici nu te doare. După care, a doua zi dimineață, realiza că lucrurile nu sunt atât de simple. Că avea nevoie cumva, nici ea nu știa de ce, de mesajele lui drăguțe înainte de a-și bea cafeaua și începe ziua. Erau ca o rază de soare, chiar dacă afară era frumos. Iar dacă ploua, vorbele lui o făceau să se simtă bine oricum, să nu-i mai pese de ploaie, de frig și… de nimic. Pleca de acasă spre serviciu cu zâmbetul în suflet. Nu și-l afișa pentru a nu atrage atenția, dar îl purta acolo, ascuns în inima ei, care părea să nu-i mai aparțină în totalitate.
Știuse de la bun început că e însurat. Apoi aflase că are și doi copii. Avea deci o familie, o casă, un cămin, un viitor împreună. Împreună cu o ea pe care o cunoscuse la un moment dat și care nu înțelegea ce căuta în viața lui. Îl întrebase de ce o alesese tocmai pe ea. Îl întrebase chiar și dacă o iubește. Iar el îi răspunsese sincer, așa cum răspundea la toate întrebările ei. Deschis, fără ocolișuri. Era din cale-afară de sincer. Debordant și dezolant de sincer. I se oferea ca o carte deschisă. Îl interesa aproape tot ce făcea ea, însă nu mergea atât de departe încât să intre în intimitatea ei. Nu o iscodea așa cum făcea ea. Își iubea nevasta dar, vechea poveste, nu putea discuta așa cum o făcea cu ea. Ce discuții aveau ei de fapt, se întreba adesea?! Vorbeau despre tot și despre nimic.
Ajunsese la concluzia că ea era doar o proiecție, mai mult o plăsmuire a minții lui, o fantasmă. Ea reprezenta acel mic procent care lipsea dintr-un ceva mai mare care ar fi făcut ca nevasta lui să fie perfectă, să îi ofere totul. I se oferise pe sine, îi oferise viața ei, dar nu îi putuse oferi acel tip de comunicare de care avea el nevoie. Prostii! Probabil că și pe ea o vrăjise la început în același fel. Era genul de bărbat care avea întotdeauna vorbele la el. Dacă nu îi mergea cu una, încerca cu cealaltă. Dacă un subiect nu părea suficient de interesant, găsea instant un altul care să atragă. Era în stare să sară de la un subiect la altul cu agerimea copilului mic care se satură de o jucărie și fuge imediat către o alta pe care o ia, o răsucește pe toate părțile, după care o leapădă și pornește în căutarea altui lucru, a unei alte jucării ceva mai strălucitoare, mai incitante, care să le atragă atenția celorlalți. După care o învârtește, se joacă cu ea, conștient de atracția pe care a exercitat-o și se mulțumește cu atât. Poate că asta e! Poate că este îngrozit de singurătate. Poate că viața l-a speriat într-așa un hal, încât a devenit în stare de orice pentru a nu rămâne fără auditoriu. Își dorește să fie în atenția cuiva, să atragă. Nu să fie iubit sau adulat. Nu, nu merge până într-acolo. Știe să fie și singur. A învățat să facă și asta, însă își umple singurătatea cu tot felul de imagini, de gadget-uri scumpe sau mai puțin scumpe, dar cu siguranță interesante și atrăgătoare. Îi place și lui să le folosească, dar atrag și interesul celorlalți. Și, atâta timp cât lumea îl privește, el se simte bine. Nu se mai simte singur în viața lui… care numai anostă nu e. Cum poate ajunge un bărbat să se simtă singur într-o relație care a produs doi copii reușiți, pe care el îi adoră?! Și cum poate iubi mai multe femei în același timp? Nu în același fel, doar în același timp? Cum de găsește timp și energie pentru toate?
Parcă ar fi un schior care se torsionează, face tot felul de mișcări bruște dar unduioase, care face slalom printre tot și toate pentru a-și atinge scopul. Dar oare care e scopul lui? Serile, în lungile lor discuții la telefon, și-o imaginează acolo, lângă el, în cameră, în pat sau pe canapea. O roagă să îi aducă ceva de mâncare – mereu i se face foame seara, târziu. Când vorbește cu ea, restul lumii încetează să mai existe. Sunt doar ei doi și atât. În lumea lor. Lumea creată de el. Iar ea l-a lăsat să o creeze. Nu știe, nu înțelege de ce a făcut asta, dar acum s-a obișnuit cu lumea aceea doar a lor și simte că nu se mai poate desprinde. Nici nu-și poate închipui cum ar mai putea exista fără ea. E dependența ei de el. E ca o heroină. I-a intrat în sânge, în sistem, și nu-l mai poate scoate. Și nici nu simte că ar vrea să facă asta…
Guest post by Anna Marinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
“Adună-te și trăiește-ți viața!“ Bine, bine, dar cum?
De ce sunt singură la aproape 40 de ani? Pentru că îmi permit!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
