– continuare de aici –
Am plecat lăsându-mi sufletul la ea. Fără să-i spun, neștiind dacă o voi mai vedea. Câte o zi în fiecare stațiune mare de pe litoral, corpul mi-a fost însă fără gânduri, rămase în urmă. În ultima zi de vacanță mergem – eu, Adina și un mini-grup de prieteni format ad-hoc – la un restaurant din care se poate vedea marea; devin pragmatic; de ce ai vrea să vezi marea din fiecare restaurant, cameră de hotel, bojdeucă, club, dacă EȘTI la mare?
Intrăm și după ceva timp, șoc, văd la o masă copila vorbind și râzând cu grupul ei. Asta mi-a atras atenția, râsul. O privesc, sorbindu-i mișcările; Adina vorbește cu ceilalți, pare că au același domeniu de activitate; s-au găsit, n-ar fi mai bine să plece cu ei? Un sunet își face loc printre celelalte. Copilei – îmi place să-i spun așa deși știu, în mine, că nu este chiar așa – i-a căzut jacheta de pe scaun. O să se întoarcă, trebuie să se întroarcă. O face, iar ochii-i dau de mine; dacă aș avea coadă, aș da din ea, atât de fericit sunt că m-a văzut și își păstrează privirea la mine. Blonda de lângă mine – sigur așa i-ar spune ea, doar „blonda”, desconsiderând-o – nu remarca nimic, este ca și cum am fi numai noi pentru noi. Avem o clipă. Ceva în vorbele ei este forțat, aș întreba-o „Irina, ești bine?”; da, știu cum o cheamă, altceva nu am putut afla însă… încă.
Se scutură ca trezită, hm, se prinsese în clipa noastră, visa, poate, și se întoarce spre ai ei zâmbind cald, nu mai rezonează cu grupul. Două ore o mângâi imaginar și-i șoptesc lucruri pe care nu le-am mai spus de când eram puști, o văd – și cumva o simt – încordată și nelalocul ei, ceva nu-i convine, deși parcă îngheață la orice pași se apropie de masa lor; spera să fiu? Văd că grupul ei plătește și ea protestează în legătură cu ceva, parcă nu sunt de acord unde să meargă și ies, văd că ea se desparte de grup și merge spre plajă.
Merg să mă plimb puțin. Adina se oprește din ce-o-fi-făcut – chiar nu mă interesa – și-mi aruncă o privire mirat-îngrijorată.
– Vrei să merg cu tine?
– Neh, îi răspund cu lehamite. Ia-mi haina când pleci dacă nu mă întorc.
Ies pe plaja dublă – jos, praf de siliciu, în aer praf de apă; spre dreapta, valurile ating nisipul și se retrag, ezitant, așa cum aș atinge-o eu pe ea. Plaja e goală – bine – și silueta ei se zărește mai încolo. Merge poticnită de oboseală sau de gânduri. Ca mine. Am de gând să alfu, așa că măresc pasul. Dar cu mine ce este? Am văzut-o, cred, o singură dată, și mi s-a insinuat în minte. Va racționa chiar ca o copilă, probabil, acum că suntem „singuri”, față de acea petrecere. Aproape o ajung.
– Stai!
Nu se oprește, nici nu se uită în urmă, dar se mișcă… ca și cum i s-ar părea că mă aude, ca și cum i-ar fi în minte. Okay, asta înseamnă că mă vrea?
– Hei, necunoscuto, stai! – reiau.
Se oprește contrariată – da, prima dată i s-a părut că mă aude – și mă privește cumva îmbufnată, neconvenindu-i că se gândește la mine.
– Ce vrei? o portiță, poate.
– De ce ai fugit? Ce s-a întâmplat?
Se încruntă și acum chiar o văd bosumflată și, spre surpinderea mea, aruncă spre mine cu un pantof – hihi, cum îmi imaginam, reacționează ca o copilă… Mă feresc și mă apropii de ea. E încordată.
– Ce vrei de la mine?
Uf, Irina, n-aș putea să-ți răspund direct, ai fugi înotând până la turci…
– Știu de unde te cunosc!
Parcă e eliberată, ca și cum s-ar fi așteptat să spun că vreau „de la ea” mult mai mult, atunci, acolo. Mă apropii încă puțin, stă pe loc, dar apoi, nehotărâtă, face un pas în spate.
La gelateria din spatele bibliotecii locale. Erai cu prietena ta, râdeați. Erai îmbrăcată într-o rochie verde, cu un evantai desenat într-o parte, sub șoldul drept. Am trecut pe lângă scaunul tău când ieșeam. De acolo te știu.
Mă aprobă din cap, în același timp dă din umeri „așa, și?”.
– Și ce vrei de la mine?
Încăpățânată muiere îmi spun în gând, amuzat și fără să vreau să mă las. Îmi vine să strig tumultul din mine și cred că o fac, deși îmi pare că vorbesc normal.
– M-am îndrăgostit!
Moment în care mă trezesc că celălalt pantof îmi atinge brațul stâng. Scot un „au” nervos și mă aplec să-i culeg pantofii. Aș vrea să o încalț eu, lin, ca și cum i-aș aduce o ofrandă. Poate, și să îi sărut un picior. Pleacă, se depărtează așa, fără pantofi; dar trebuie să ți-i iei înapoi, fir-ai tu de încăpățânată! Parcă se luptă – cu mine sau cu ea?
– Stai, pentru numele lui Dumnezeu, stai! o strig și se oprește, aproape ne ciocnim. Ne ciocnim ochi în ochi și rămânem așa. Inspiră a „recunosc asta”.
– Nu știu ce să fac, spun, cu mâinile cu pantofii întinse spre ea. Nu știu cum să mă descurc. La dracu’, sunt doar un puști care a scăpat de acnee și are carnet de șofer. Ajuta-mă.
Pe dinăuntru urlu, îi aștept reacția, sper, visez așa cum am făcut – iar – de când am întâlnit-o la petrecere. Îmi ia pantofii din mâini fără să spună nimic, iar lovitura în stomac, se întoarce cu o semi-piruetă și pleacă. Nu fă asta, spune ceva…
– Irina!
Se oprește brusc, de parcă s-a împotmolit, nu se aștepta să știu cum o cheamă, poate, poate s-a răzgândit, deși nu cred, doar sper, și ce sper nu poate fi real, nu viața asta sau… Ajung iar lângă ea.
– Te caut de atunci. Să aflu ceva, orice, despre tine. Atât am putut, mai spun, ajungându-i în spate și lăsându-mi capul spre umărul ei drept. Îmi vine să-i cuprind mijlocul dar ar fi prea mult, doar îi șoptesc, buzele-mi aproape atigând-o: Irina. Atât știu despre tine. Dar să fiu nebun dacă nu intuiesc ce simți. Mă gândesc la tine când văd o rochie în vitrina unui magazin: „I-ar plăcea?”. Ascult o melodie și aș vrea să îți dau un mesaj să o cauți pe youtube. Nu am cum. Nu vreau să te torturez. Dar… dar tare aș vrea să te fac a mea, de tot, continui în gând.
Se intoarce, cu ochii în lacrimi:
– De ce?
La lacrimi nu mă așteptam. Voiam poate să-mi pară o puștoaică „new-age” la care nu ajunge nimic din simțirile acelea intense.
– Dar te vreau. Doar a mea. Doar noi doi.
Mai că-mi vine să o cer de soție acolo, atunci, pe plajă, fără să știm mai nimic unul despre celălalt. O logodnă se poate rupe, ce mare lucru? Blonda „mea” nu ar fi afectată. Îmi ating brațul „lovit” de pantof și, fără să mă aștept, fără să știu, își pune degetele peste ale mele. Ca și cum ar vrea să mă ia de mână și să fugim împreună, îmi vine să sper. Și-o retrage la fel de repede, nu fă asta, nu fugi…
– Iartă-mă, o aud, cu privirea în jos și lacrimi pe bărbie. Își ridică o mână prin aer, făcând semn cuiva, sau răspunzând la o chemare – la ale mele de ce nu răspunzi așa cum ne dorim amândoi?! Dă să plece, încurcată; se mai oprește o dată, scurt.
– Cum te cheamă? De ce să știi? De ce să personalizezi un vis? De ne-am putea vedea așa, întâmplător, dar des, visând și dorindu-ne tot timpul…
– Felix. Nu-i prea exotic, ce-i drept – mai am și puterea să dau în ironie.
Începe să râdă, asta nu pricep, și fuge spre altă siluetă de pe plajă, probabil nedezlipita ei prietenă. M-ai lasat așa… Fără o dată viitoare. O să visez la tine. În fiecare azi, o să visez la tine. Mi-aș dori să-mi fii pace, numele tău asta spune, Irina, Eirene. Pace pentru amândoi, copilă… Nu o mai văd dar știu că o voi vedea în fiecare vis și în fiecare zi în care sunt singur. Până data viitoare, copilă…
Cerul albastru-negru stă să cadă, nisipul de sub mine e umed și parcă mă înghite câte puțin, rămân întins pe spate, cu mâinile în lateral, ascult valurile și visez. Nu știu cât timp am stat așa. O să fie în mine toată viața asta. O s-o caut…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
