Astăzi, ca mai în toate zielele, ești neliniștit, încordat. E acolo, în trecutul tău, mereu prezentă, uneori mai vizibilă, alteori mai ascunsă, dar niciodată de tot alungată, poate, cel mult, o seară. Anxietatea pare să fie legată lucruri foarte specifice: petrecerea la care nu vei ști multă lume, călătoria pe care trebuie s-o faci și hotelurile ei necunoscute, direcţia în care se îndreaptă cariera ta, zgomotul motoarelor, interiorul claustrofobic al avionului sau chiar… sistemul tău digestiv.
Privind însă dintr-o perspectivă mai largă, problema noastră este una fundamentală, mai amplă și mai gravă. Dincolo de orice lucru specific care ne îngrijorează, privit în timp, un lucru este cert: anxietatea este o componentă intrinsecă a fiinţei noastre. Cu toate că în viaţa de zi cu zi ne concentrăm asupra unor elemente mărunte care ne perturbă liniştea interioară, adevărul e cu totul altul: anxietatea e parte din noi, parte din viaţa noastră, o luptă pe care o purtăm zilnic, un adevăr irevocabil, ascuns, responsabil pentru anihilarea liniştii noastre interioare, pentru distrugerea unei bucăți considerabile de timp din existenţa noastră efemeră pe acest pământ.
Torturaţi de anxietate, cădem pradă unor fantezii a ceea ce ne imaginăm că ne-ar putea aduce, într-un final, pace interioară. Aceste fantezii sunt, mai ales în regiunile nordice, corelate cu dorinţa de a călători.
Aici, calmul va veni înspre tine: sub cerul senin şi albastru, pe insula izolată, şapte fusuri orare distanţă de casă, unde valurile calde îţi mângâie uşor picioarele, „acasa” înseamnă o vilă superbă pe ponton cu vedere la mare, un pat imens cu aşternuturi de bumbac egiptean şi o briză revigorantă… E doar o chestiune de timp, de a mai rezista câteva luni şi a face pace cu gândul că vei cheltui o sumă exorbitantă de bani…
Sau, poate, am fi liniştiţi dacă căminul nostru ar arăta aşa cum ne-am dori: cu toate la locul lor, fără lucruri aruncate ori înghesuite prin colţuri, cu pereţii albi, curaţi, cu dulapuri spaţioase, mobilă de stejar, camere inundate de lumină şi electrocasnice de ultimă generaţie…
Sau, poate, am găsi liniştea mult dorită dacă am fi acolo unde ne-am dori pe plan profesional, pe o poziţie importantă în companie sau cu romanul publicat şi adaptat într-un film de succes, sau dacă acţiunile noastre la bursă ar valora 5 miliarde de dolari…
Sau, şi asta evităm a recunoaşte în faţa celorlaţi, am putea fi liniștiţi emotional dacă am avea alături persoana potrivită, cineva care să ne înţelegă, să ne faca existenţa mai uşoară, cu ochi empatici şi în ale cărui braţe ne-am odihni sufletul, în pace, aproape ca un prunc.
Călătoria, Frumuseţea, Statutul şi Iubirea: cele patru idealuri contemporane care ne stârnesc fanteziile, şi care, adunate la un loc, reprezintă marea majoritate a activităţilor frenetice privite prin prisma economiei moderne: aeroporturile, ski jeturile şi staţiunile turistice; mult prea solicitata piaţă imobiliară, companiile de mobilă si cele de construcţii, lipsite de scrupule; evenimentele de socializare, afacerile, actorii cu două feţe; cântecele siropoase de dragoste şi avocaţii de divorţ, mereu ocupaţi.
Şi totuşi, în ciuda promisiunilor deşarte aruncate de acestea, a pasiunii răspândite prin intermediul lor, ele nu se vor materializa niciodată în succesul mult scontat. Anxiatatea va fi mereu prezentă, pe plajă, alaturi de noi, în casa perfect amenajată, dupa vânzarea companiei, şi îşi va face loc, chiar şi în strânsoarea din îmbrăţişarea persoanei iubite, fie cea din prezent, din trecut, ori din viitor.
Anxietatea e o parte fundamentală a fiinţei noastre, din următoarele motive:
– suntem nişte fiinţe fragile, o reţea de organe slabe ne compune, aflate toate într-o cursă contra cronometru şi care ne vor dezamăgi atunci când ne aşteptăm mai puţin.
– nu avem suficiente cunoştinţe pentru a lua cele mai importante decizii din viaţa noastră, şi vom alege să trecem prin viaţă legaţi la ochi.
– ne imaginăm şi ne dorim mai multe decât putem avea, traversăm prin viaţă constrânşi de moravurile societăţii, lăsându-ne sugrumaţi de invidie şi nelinşti.
– suntem descendenţii strămoşilor care au supravieţuit, nu a celor care au fost călcaţi în picioare de animale şi bestii, şi de aceea purtăm în sânge o teamă continuă de legea junglei.
– luxul şi locaţiile exotice pot exercita un calm fizic asupra noastră, la nivel ocular, fără a avea însă vreun impact asupra psihicului.
– evoluţia carierei noastre este independentă de noi, aderând la procesul distructiv, competitiv şi haotic al unui regim capitalist.
– căutăm aprecierea de sine şi comfortul în iubirea unor persoane pe care nu le putem stăpâni, şi ale căror nevoi şi dorinţe nu vor coincide niciodată cu ale noastre.
Ce trebuie să facem? Să acceptăm. Nu e nevoie să ne pierdem cumpătul pentru că nu putem controla anxietatea. Ea nu reprezintă un indiciu că vieţile noastre vor sfârși în eşec; este, mai degrabă, o afirmare a faptului că trăim, căexistăm. Mare grijă însă, când urmărim cărări ale vieţii care promit să ne scutească de anxietate. Fanteziile noastre de calm nu ar trebuie să fie atât de importante, încât să ne mobilizeze deciziile.
Mai mult, ar trebuie să ne descotorisim de povara singurătăţii. Nu suntem singuri şi nici singurii cu această problemă. Cu toţii suntem mai anxioși decât am vrea să recunoaştem. Până şi marele magnat şi cuplul de îndrăgostiţi suferă. Nimeni nu este scutit. Am greşit pentru că am eşuat în a ne arăta adevăratele sentimente nouă înşine.
Trebuie să învăţam să râdem de anxietăţile noastre; râsul este o expresie a eliberării din agonie atunci când realizăm că ceva tragic din trecut s-a convertit brusc într-o situaţie amuzantă. Putem râde chiar şi de neplăcerile cauzate de corpul nostru.
De limita absurdă a ambiţiei noastre.
De cât de uşor ne pierdem în detalii şi uităm să privim ansamblul.
Ar trebui să ne îmbrăţisăm mai des; nu într-un mod opresiv sau forţat, indus de normele sociale ale prieteniei, ci din suflet, o îmbrăţişare caldă, plină de candoare şi empatie, aşa cum au făcut îngerii lui Boticelli când au coborât din cer pentru a îmbrăţişa omenirea, eliberand-o de cruzimea existenţei pământene.
De suferit, suferim singuri. Dar, putem măcar, să întindem o mână celor cu temeri asemănătoare, celor torturaţi de anxietate, camarazilor noştri de durere, şi să le spunem: „Ştiu ce simţi…”.
Sursa: aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
