Zilele trecute, prietena mea, Adriana, m-a întrebat ce să-mi ia de ziua mea.
Inițial, am fost tentată să glumesc: o brățară, dat fiind că sunt nebună după orice fel de zdrăngănele, ăăă, pardon, bijuterii. Dintre toate, cel mai mult și mai mult îmi plac brățările. Multe, cât mai multe pe aceeași mână. Să le aud clinchetul la fiecare mișcare, să le simt încolăcindu-se ca o felină în jurul încheieturii mele, să le văd scânteind ori de câte ori întind mâna ca să iau, să dau, sau să scriu ceva.
Mi-am înghițit vorbele la timp, însă și am spus sincer: nimic.
Bineînțeles că s-a bosumflat și mi-a reproșat că iar o las să-și bată capul singură, de parcă altă treabă nici nu mai are, că ce mă costă să-i spun ce vreau, că să îmi ia ceva util… chestii de-ale noastre, fetele.
Mi-e dor de prea multe odată și de nimic din ce se poate cumpăra. Mi-e dor de mine, cea care se arunca, întotdeauna, cu capul înainte, fără să cântărească nimic.
Mi-e dor de mine, cea care râdea până sughița și care plângea nestăvilit și fără rușine din orice.
Mi-e dor să vorbesc vrute și nevrute, tare, cu aplomb, sigură că le știu pe toate. Pentru că acum nu o mai fac. Pentru că despre anumite lucruri din viața mea nu voi mai putea vorbi niciodată.
Despre eșecurile profunde, ascunse adânc, credeam eu, și care mi-au devorat hoțește ficații, plămânii, rinichii și fiecare celulă din alcătuirea mea, despre minciuna care m-a scos de acolo de unde adevărul nu avea nicio șansă să răzbată și despre care nu credeam în ruptul capului că voi fi capabilă să o spun vreodată, despre situații atât de jenante, încât mi-e rușine și să mi le amintesc. Nu cele hazlii, pe care le tot postăm pe toate rețelele de socializare și la care numărăm like-urile cu o nepăsare ipocrită, nu. Situațiile care m-au făcut să gem, încovrigată peste așternuturi, încleștând maxilarul atât de tare, încât auzeam cum mi se macină dinții, de frică să nu mă simtă cel de lângă mine. Situațiile în care m-am simțit un gândac scârbos, care aleargă disperat să se ascundă, să scape cu viață de sub călcâiul necruțător al celor care, mai devreme, erau egalii mei. Sau așa credeam.
Am trăit mulți ani fără să trag linie și fără să socotesc binele și răul făcut cu voie sau fără voie, cu vorba, cu gândul, cu fapta. Asta până când am căzut atât de adânc și de greu, încât a fost nevoie ca Dumnezeu să-și suflece mânecile și să bage mâna până la cot după mine, să mă ridice și să mă așeze, popândău, pe margine.
Și dacă a făcut-o, înseamnă că undeva, cândva, ceva am făcut și eu bine și pentru asta sunt recunoscătoare.
Și, totuși, ce-mi doresc de ziua mea?
Să fiu în picioare, cu picioarele pe pământ, și cu mințile la locul lor, dacă nu toate, măcar în proporție rezonabilă.
Să pot cântări consecințele cu mintea, nu cu sufletul.
Să am încredere în oameni, pentru că mie îmi plac oamenii. Mă fascinează poveștile lor și fac parte, fără îndoială, din clubul celor care știu să asculte. Pot să stau ore întregi și să privesc cum trec oamenii pe lângă mine, cum pășesc, cum zâmbesc, cum se încruntă, cum salută, dacă salută, cum reacționează când sunt speriați, sau emoționați, sau furioși… îmi place să-i ascult sau să-mi imaginez povești despre ei și despre cei pe care ei îi iubesc, despre cei pe care ei îi disprețuiesc, despre toate nimicurile noastre idiot de nimicuri, dar care sunt, de fapt, nucleul întregii vieți.
Să mă pot bucura când cunosc oameni noi și să nu mai fac o tragedie greacă din faptul că cei vechi au ieșit din viața mea. Alegerea lor, pierderea tot a lor.
Să-mi privesc nepoții crescând și să-i ajut la nevoie.
Să-mi mai pot săruta, dimineața, omul iubit, ca să-l vrăjesc să facă el cafeaua.
Cunoașteți vreun magazin de unde să-mi cumpere Adriana ceva din toate acestea?
Pe Camelia o găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
